Jenita Naidin

Am vizitat MUZEUL  GRĂNICERESC  NĂSĂUDEAN, unde am trăit Bucuria să văd minunate comori ale sufletului omenesc păstrate și îngrijite de-a lungul timpului.

Fotografiile  pe care le-am făcut,  le voi pregăti și posta pe Blog mai târziu.

Acum mă voi referi la cartea:  ARHIVA  SOMEȘANĂ

REVISTĂ DE ISTORIE ȘI CULTURĂ   Seria A  III-A   XXIV,  NĂSĂUD, 2025, 

Operă pe care am primit-o, în dar,  în timp ce mă aflam la MUZEU, în data de 21.04.2026.

În această Lucrare-DOCUMENT, 16 autori de marcă își publică studii de o importanță deosebită, grupate în  patru Capitole:

1. ARHEOLOGIE
2. ȚARA NĂSĂUDULUI – ISTORIE ȘI CULTURĂ
3. VARIA
4. RECENZII    

Observăm, din lectura celor 286 de pagini, cum autorii  au tratat cu respect amănunte, dar în final au realizat, în ansamblu, texte valoroase, construite pe fundamentul adevărului.   

Am ales să fac referire la studiul publicat de   Dr. Dan Lucian VAIDA, intitulat: 

EMIL  PRECUP (1886-1966) – ÎNSEMNĂRI  AUTOBIOGRAFICE,  studiu  care începe așa:

„Întâlnirea cu o scriere autobiografică în manuscris, inedită, mai ales când aceasta  aparține unei personalități istorice și culturale marcante, este menită întotdeauna să atragă atenția cercetătorilor  avizați. Afirmația se dovedește valabilă și în cazul  Autobiografiei profesorului Emil Precup (1886-1966), intrată recent în colecția Muzeului Grăniceresc Năsăudean, în urma unei întâmplări fericite*,”

          Din lectura celor 54 de pagini(174-228) care au titlul:

 „Autobiografia profesorului Emil Precup”, 

pagini care m-au impresionat profund,  voi cita câteva cuvinte, pe care le-am selectat cu greu, fiindcă totul este de esență în această  Autobiografie lăsată urmașilor ca o jertfă a sa, realizată cu 5 ani înainte de a Pleca din viața trăită eroic, spun, pe Pământ.

Profesorul Emil  Precup a trăit conștient și atent la viața sa și a familiei sale, dar la fel de vigilent a înregistrat,  în memoria sa,  prefacerile sociale ce au avut loc în timpul acestui interval de timp de când s-a născut, anul 1886 și până a realizat acest  manuscris, în anul 1961, când avea vârsta de 75 de ani.

 Punctăm doar:   

-momentul Unirii din anul 1918, când avea vârsta de 32 ani, consemnând aspecte din învățământul și cultura vremii de după acest moment istoric al României,

-apoi perioada de după momentul anului 1940, 

-și, din  viața sa, a familiei  sale și a societății după anul 1944.

Voi cita fragmente din  „Autobiografia profesorului Emil Precup” :

„Studiile  secundare le-am terminat  la Liceul  Fundațional din Năsăud în anul 1906,  umblând  la  școală în fiecare zi pe jos, de la Rebrișoara la Nădăud. 

(…)  

Uneori făceam excursie cu părinții  la Mititei sau la Piatra, unde locuiau bunicii mei. Îmi aduc cu drag aminte de bunicul Isai Precup, care mă lua pe genunchi și îmi cânta cântece vechi: „Colo-n Plevna și-n redută”, „Măi tătare, măi române”, „Peneș curcanul”, Mama lui Ștefan cel Mare”.  Duminica asistam la „jocul tineretului țărănesc (hora), unde vedeam manifestat senzualul  idilic,  dăunător sentimentului meu moral, la etatea mea de atunci. În vacanța mare luam parte cu mare drag  la lucrul câmpului, unde muncitorii cu sapa, cu secera sau cu coasa erau veseli și mă distram plăcut. Baia în Someș încă era plăcută pentru noi, copiii.    (pag. 175)

(…)

Studiile  cu jutorul cărora se cultiva mândria națională și grija pentru  viitorul strălucit al neamului erau  istoria limbii, a literaturii și a poporului român. (pag. 176)

(…)

Elevii lui eram mândri de personalitatea profesorului Pecurariu, care conducea cu multă pricepere societatea lor de lectură „Virtus Romana Rediviva”.  Simțindu-și înalta chemare de mare învățător la lecțiile de limba română, el ne purta prin toate fazele de dezvoltare a limbii și ne arăta  frumusețile literaturii noastre. pag. 176)

(…) 

Îndeosebi se ocupa de influențele străine și de ideile școalei latiniste și de teoriile lui B. P. Hașdeu, pe care ni-l înfățișa ca pe un savant de renume mondial. (Pag. 176)

(…) 

La istoria  literaturii insista asupra scriitorilor și operelor prin care se arăta trecutul glorios al românilor. (pag. 176)

(…)

Ni se spunea că poporul român de la Traian  încoace n-a făcut altceva decât paza civilizației apusene în fața barbarilor cotropitori. Grănicerii năsăudeni trebuie să se simtă mândri că prin militarizarea ținutului  s-au regăsit în rolul istoric al strămoșilor lor, de a sta cu arma la picior la granița de răsărit a Ardealului.” (pag. 176)

          În această  Autobiografie (pag. 177)  găsim descrierea frumoasei  personalități  a  profesorului Virgil Șotropa,  apoi a profesorului Gavrilă Scridon, a profesorului de matematici Dr. Paul Tanco (pag. 178), a profesorului Emil Ștefănuț (pag. 180) „era singurul profesor la  liceul din Năsăud care întrebuința în școală și în societate graiul Bucureștean” și,  mai departe sunt amintiți alți  mulți oameni din viața sa.

          Emil Precup descrie în Autobiografia sa (pag. 181), într-un mod exemplar, cum l-a ajutat, în maturizarea sa,  faptul că a satisfăcut stagiul militar.

 „După trecerea examenului de maturitate, în 1906, la sfatul unchiului   Gavril Precup, profesor la Blaj, mi-am făcut stagiul militar la regimentul

(…)

 din Viena, care era regimentul de casă al capitalei Austriei.  Fiind mare numărul elevilor cu termen redus la acest regiment, m-au repartizat pentru instruire și școlarizare la Regimentul  No. 32 din Budapesta, care-și avea sediul și garnizoana în Viena.  Între colegii mei de la această școală de ofițeri, majoritatea erau oameni cu  studii universitare  terminate. În societatea acestor camarazi maturi, eu copil de 19 ani, am prins multe învățături bune pentru viitorul meu. Conversația și  preocupările lor serioase, cultura lor formată, mi-au dat un bun exemplu și un stimulent pentru viață. Orașul cu vederile lui, societatea, teatrul, opera, muzeele, grădinile publice    (…)

După terminarea stagiului militar m-am întors acasă cu totul schimbat

(…)

Acum m-am înscris la Universitatea Ungară din Cluj, la Facultatea de litere și filozofie, urmând la limba română și germană ca specialități principale”.

Merg  mai departe,  și voi cita  fragmente din ce a scris Emil Precup, cu privire la organizarea învățământului   în  perioada de după Primul Război mondial.

„Pentru a propaga  dragostea de om, buna educație socială  și patriotică  și pentru îndrumarea elevilor spre o viață serioasă, morală, încă în anul 1919/20  s-a înființat la liceu cohorta de cercetași „Congri”

(…)

În același scop s-a mai înființat 1921/22 Societatea de lectură „Ion Creangă” a elevilor din clasele V-VIII, iar pentru elevii interni, asemenea s-a înființat în 1923/24 Societatea de lectură „Gheorghe Lazăr”, cu scopul de a-i deprinde pe elevii din internat, fără deosbire de clasă, la preocupări intelectuale, culturale și la distracții inteligente și superioare. Pentru intensificarea educației  religioase, s-a înființat în ziua de 2 decemvrie 1926 Societatea religioasă „Sfântul Apostol Pavel”

(…)

În cursul  primului an școlar preotul din Bunești, Paul Boca, ca profesor auxiliar, înflăcărat de înalte sentimente patriotice, a compus „Imnul liceului Petru Maior”  dedicat patronului școlii.

(…)

O, Doamne Sfinte-al nemuririi

Prea bun și milostiv stăpân,

 Aprinde flacăra iubirii

În pieptul nostru de român”

          Imnul are 6 strofe, din care am citat-o pe prima,  și este foarte frumos ca și conținut, în întregul său.

„Acest imn în fiecare an era luat în programul serbării patronului liceului, cântat de corul elevilor. Fiecare elev  trebuie să știe pe de rost imnul liceului.

Insuflețirea cu care s-au încadrat primii profesori ai școlii în serviciul învățământului românesc trebuie scrisă cu litere de aur în istoria învățământului din Transilvania de după unire, ca o pildă de patriotism și iubire de patrie și de poporul român.”(pag.187)

      Dragi cititori, să știți că nu am căderea să scriu comentarii, opinii la  cuvintele  minunate din Autobiografia lui Emil Precup, de altfel, la mai multe pagini, din care nu doresc să citez, opiniile mele au fost Lacrimile care mi-au curs șiroaie în timpul lecturii.

Dar, mai departe  vă supun  atenției încă, doar câteva  cuvinte, din  această adevărată operă lăsată nouă de Emil Precup:

„Iubirea de muncă, de ordine, de jertfă pentru progresul obștei românești nu atârnă de felul cum o concepe omul singuratic, ci de concepția de viață a poporului întreg, singur suveran.

(…)

Acest  crez unitar am dorit să se infiltreze în sufletul poporului  român  prin școală, prin tineret, unde să se introducă, spre binele poporului întreg, ordinea, disciplina, mândria de om, de cetățean, de patriot, respectul legii, ascultarea de conducătorii   Statului. Respectul legii este temelia Statelor și popoarelor.

(…)

„Din inițiativa mea comitetul școlar al liceului a hotărât ridicarea în fața liceului a unui bust de bronz în memoria  patronului liceului, Petru  Maior.  Bustul a fost executat de sculptorul  Ion Pantazi din București.  Dezvelirea bustului a  avut loc în ziua de 3 mai 1936, în cadre solemne.

(…) 

A urmat cuvântarea  ținută de Preasfințitul Episcop Dr. Iuliu Hossu, în numele bisericii  greco-catolice;  cuvântarea ținută de Dr. Benedict Socaciu, în numele  Societății scriitorilor români;  cuvântarea ținută de  dl. Ion Agârbiceanu, în numele „Astrei”  din Sibiu;  cuvântarea d-lui  Sever Pop, în numele universității din Cluj;  cuvântarea  d-lui Teodor Morar, în numele primăriei orașului Gherla; cuvântarea d-lui Izidor  Horgoș, în numele absolvenților liceului;  cuvântarea d-lui Nicolae  Betea, în numele  teologilor din Blaj.

(…) 

„După  verdictul de la  Viena din 1940, (pag. 205)

(…) 

În  locuința  din București ne-am  simțit bine și am trăit liniștiți și fericiți, până la retragerea nemților  și venirea rușilor în 1945,  când,  lăsându-mă ademenit de invitația repetată a surorii mele și   cuprins de nostalgie și nădejdea în mai bine între ardeleni, am cerut Ministerului mutarea mea la Cluj, în postul vacant de inspector general administrativ la Inspectoratul școlar regional Cluj,  ceea ce a mers ușor, căci Ministrul mă cunoștea din activitatea mea de la Gherla și din activitatea desfășurată în Minister, după refugiu la  București, unde am fost angajat ca expert în Direcția învățământului  secundar, secția pentru  activitatea extrașcolară, post plătit cu 4000 lei lunar, sub conducerea  directorului general I. Bratu.”(pag. 211)

  Iarăși  am citit pagini ce cuprind grele suferințe ale profesorului Emil Precup,  încât Lacrimile mele au înlocuit orice citat.

Închei aici referirea mea  la studiul, intitulat: 

EMIL  PRECUP (1886-1966) – ÎNSEMNĂRI  AUTOBIOGRAFICE,

 publicat de   Dr. Dan Lucian VAIDA, director Direcția Muzee Memoriale – Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud,

cu următorul citat din „Autobiografia profesorului Emil Precup”:

„Începând cu luna noemvrie 1958, Filiala Academiei RPR din Cluj m-a numit  bibliotecar la Biblioteca din Năsăud, înființată în 1931 de academicienii  Virgil Șotropa, Iuliu Moisil și Iulian Marțian,”.

Recomand cu  căldură   cartea:  ARHIVA  SOMEȘANĂ

REVISTĂ DE ISTORIE ȘI CULTURĂ   Seria A  III-A   XXIV,  NĂSĂUD, 2025,  pentru  cunoașterea unor aspecte esențiale din Istoria și  Cultura  Transilvaniei.

Cu  Iubire și Recunoștință,

Jenița Naidin

Luni, 15  Iunie  2026

   CU  FAȚA  SPRE O  LUMINĂ CALDĂ

***