GOETHE – Alinare-n lacrimi

 

Poeziile pe care le-am postat în 2012, sub titlul:

Goethe  –  Alinare-n lacrimi

le-am adus pe Prima pagină, azi,   12.  02. 2016,

dintr-un motiv ascuns adânc în sufletul meu.

Am adăugat şi o poezie a lui Lucian Blaga.

Pe drumul de întoarcere din Bucureşti, de la fiii mei,

m-am oprit  la Mănăstirea Sinaia.

Am fotografiat Cerul, Mănăstirea, dar şi alte imagini de pe drumul spre Bistriţa.

Dar, mai întîi poeziile culese atunci…

Astăzi, sâmbătă, 25 august 2012, vă invit să citim

două poezii scrise de  Poetul şi omul de ştiinţă

Johann Wolfgang  von Goethe

*

Alinare-n lacrimi

De ce eşti oare-atât de trist

Când totul e voios?

Ţi se cunoaşte după ochi,

Ai plâns, neîndoios.

„Şi chiar de-am lăcrămat, stingher,

Mi-am plâns durerea mea.

Şuvoiul lacrimilor lin

Povara parcă-mi ia.”

Voioşi prietenii îţi spun:

La pieptul nostru, vin’!

Şi orişice ai fi pierdut

Încrede-te deplin.

„În larma voastră, nici ghiciţi

De unde-i chinul meu,

O, nu-i ceva ce-aş fi pierdut,

De-i dorul cât de greu.”

Ci hai mai iute, fruntea sus!

Atât de tânăr eşti!

La anii tăi ai doar puteri

Şi-avânt să cucereşti.

„Să cuceresc acesta, nu,

Căci prea departe mi-i,

Sclipeşte-nalt şi-aşa frumos

Ca steaua din tării.”

La stele n-ai ce să râvneşti;

Splendoarea lor sorbim

Şi fermecaţi privim în sus

Spre-al nopţii cer senin.

„Şi zi de zi, privesc în sus

Departe, fermecat;

Lăsaţi-mi nopţile să plâng,

Că plânsul n-a secat.”

*

Cuvinte orfice 

 

Ca-n ziua când Pământul te chemase

să-i fii copil vremelnic printre astre

Soarele sta, vestind eterna lege

sub care soarta tu ţi-o vei petrece.

Nu ţi s-a dat putinţă de schimbare:

profetica prezicere constrânge

şi nu-i nici timp, nici vreo putere care

prescrisa viaţă-n creştere o frânge.

Johann Wolfgang  von Goethe

*

Acum o poezie a unui român:

LACRIMILE

Când izgonit din cuibul veşniciei

întâiul om

trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,

îl chinuiau mustrându-l

lumina, zarea, norii – şi din orice floare

îl săgeta c-o amintire paradisul –

Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin

al primăverii,

cu suflet de copil întâiul om

căzu cu faţa-n pulberea pământului:

„Stăpâne, ia-mi vederea,

ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii

c-un giulgiu,

să nu mai văd

nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,

căci vezi – lumina lor mă doare”.

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare

îi dete – lacrimile.

Lucian Blaga

*

Minunate versuri au  scris aceste  spirite   evoluate!

Sâmbătă, 25 august 2012, Jeniţa Naidin

Priviţi, vă rog

Fotografii pe care le-am făcut în ziua de 9 Februarie 2016:

Intrarea în Mănăstirea Sinaia

Am privit această adevărată Operă de Artă!

9 februarie 2016

Prin munţi. Foto din mersul maşinii.

Turme de oi pe care le-am fotografiat din mersul maşinii.

Cît aș fi vrut să îl por ruga pe conducătorul mașinii să oprească pentru a fotografia în voie,

obțineam imagini de vis cu oile albe și răsfirate sub Cerul splendid!

Drumul spre Sighişoara.

Un Cer minunat şi Lumina pe arborii din marginea drumului.

Am realizat fotografia când viteza maşinii era încetinită, pe un drum aglomerat.

Pe drum, mai aproape de Bistriţa. Drum foarte aglomerat.

O călătorie  într-o zi de Februarie însorită ce a ajutat  Lacrimile  cristaline să curgă, ca un Balsam al sufletului.

Și nici nu m-a văzut nimeni!  Plîngeam în interiorul inimii doar cu știrea lui Dumnezeu care mă îndemna să privesc Cerul unde voi pleca, dar cînd va vrea El.

Bistriţa, 12 Februarie 2016,  Jeniţa Dodiţă Naidin