Laura Cîrcu Munteanu – Versuri
În data de 21 Octombrie 2021 mă aflam în sediul Editurii George Coșbuc stând de vorbă cu Directorul- fondator al acestei Edituri, Dumitru Munteanu, dăruindu-i din cărțile mele, iar Domnia sa, înmânându-mi cărți scrise de dânsul, cu dedicații desprinse din Sufletul său care trăia atunci, în fața mea, ce scria,
dar și câteva volume de poezie, creații ale fiicei sale, Laura Cîrcu Munteanu.
Am fost surprinsă, pentru că eu o știam poetă pe soția sa, Nazarica Munteanu care, de curând Plecase în Lumea de Dincolo, dar faptul că fiica lor e autoare de cărți de poezie, nu știam.
Dânsul, mi-a răspuns mirării mele, dintr-o răsuflare:
”Laura nu a vrut să publice nimic atât timp cât a fost mama ei aici, pe Pământ.”
Am văzut imediat că Laura este născută în același an cu fiul meu, primul născut.
Ce frumoasă coincidență!
Cum am ajuns acasă, am ales una din cărțile Laurei și am citit toate poeziile.
La câteva zile, scriam și publicam despre cartea ei:
”Aripi de rezervă”, ce tocmai o primisem în dar.
Cum, Viața noastră pe Pământ e știută doar de Dumnezeu, peste puțin timp,
în data de 30 Decembrie 2021, am primit, cu uimire,
vestea că Domnul Dumitru Munteanu a Plecat alături de soția sa,
iar în urmă, și-au lăsat trei copii, la rândul lor, părinți să le poarte numele.
Astăzi, fiind ziua sa de naștere, vă invit să citiți versuri scrise de Laura Cîrcu Munteanu,
care, în prezent, este Managerul Editurii George Coșbuc, ducând mai departe munca părinților săi.
Trei poezii:
” Lupi albi – zilele mele
Iată! Brazii încă se înalță spre nemurire!
Crengile – scări verzi sfidând anotimpuri –
poduri spre munții
așezați pe fruntea-mi încă verde și ea
Cât de familiale tâmplele mele,
lupilor albi!
O lupoaică îsi plimbă puii prin ele, căutând pădurea de brad
-singurul argument plauzibil
al unui paradox: nemurirea efemerității-
Iată! Trecând poduri,
urcând scările verzi
tot mai mult îmi iubesc zilele!
Tot mai mult privirea se îndreaptă în sus, căutând vârful bradului
cu spiritul verde
iubindu-l
cum iubește vitraliul fereastra!
Nu privi înapoi, îngere
Nu privi înapoi îngere
O aripă-ți atârnă pe drum
În icoane-au rămas doar poveri
Iar sfinții nu mai au cum
Să-ți numere pașii de fum
Din tăcerile mele de ieri
Nu privi înapoi îngere
Ți-a rămas o aripă pe drum
Iar eu m-am întins lângă ea
Arzând în păcate
De ieri și de-acum
Eu… această păgână icoană
Cu ramă de scrum
Nu privi înapoi îngere…
Trecerea-mi însăși
se-ascunde
Sub aripa-ți căzută pe drum
Crizanteme de ceară
Înflorească-mi pe sâni
Crizanteme de ceară
Copii nu mai sunt
De alăptat
Laptele lor
Cu miere-ndulcit
Nu mai hrănește
Pruncii flămânzi
Izvorul demult a secat
Și-i iarnă și tremură
Sânii lumii afară
Înflorească-mi pe sâni
Crizanteme de ceară”
Laura Cîrcu Munteanu
***
Mulțumesc din Suflet Laura pentru încurajările tale din ultimul timp pentru a-mi aduna forțele ca încă să mai scriu pe Blog.
După cum vezi, am reușit!
La fel mulțumesc tuturor celorlalte persoane care, mai ales în ultimele luni, cu gândul la starea mea de sănătate, m-au îndemnat, prin telefon, să continui postările pe Blog.
Cu Iubire și Recunoștință,
Jenița Naidin
Luni, 21 Noiembrie 2022
Cu fața spre LUMINA DIVINĂ
***