Jenita Naidin

 

 „Eşti, oare,  numai o icoană…?

 

Eşti, oare, numai o icoană ţintuită pe pânză?…

Puzderia florilor de stele

cernute prin sita depărtării

care se mişcă zvâcnind în cuibul cerului;

caravana de călători neobosiţi

care merg străbătând hăul negru

cu lampa-n mâini: Soarele, Luna şi Stelele –

precum aceste lucruri sunt adevărate,

tu, oare, nu eşti la fel de adevărat?…

Sau eşti numai o simplă icoană?…

 

Oare, în eterna mişcare,

de ce, neclintit şi singur, rămâi în repaus?…

O, tu, drumeţ fără de drum!

Vino şi ţine din nou tovărăşie

tuturor celor care umblă;

de ce zi şi noapte stai zidit

în cea mai dinlăuntru sală a repausului?…

Tu, care eşti în mijlocul a toate,

de ce locuieşti atât de departe de toate?…

Pulberea

îşi saltă râzând rochia de culoare pământie,

 şi dănţuie-n bucurie zburdalnică

în braţele vântului;

în timpul verii, pe-ndelete-şi leapădă

veşmântul de văduvă cu trup de ţărână

şi se-nveşmântă în aspre podoabe de schimnică;

în zorii de dragoste ai primăverii

fardează tina cu santalul iubirii.

Şi-astfel pulberea-i adevărată, şi-i vie,

şi iarba care se-aşterne

la picioarele tuturor lucrurilor,

de-asemeni e-adevărată;

pulbere şi iarbă umblă, se schimbă –

tu nu te schimbi!

Tu nu eşti deci  decât o icoană?…

Tu nu eşti deci decât o simplă icoană?…

 

A fost o vreme-odinioară

când tu mărşăluiai pe-aceeaşi cale

cu noi toţi laolaltă.

Pieptul ţi se-nălţa şi ţi se umplea,

şi viaţa ta prin toate mădularele,

în cântec şi-n danţ

îşi descria ritmul pereche

după ritmul Universului.

Câte vârste din vremile-acelea!

În lume şi-n inima mea

ce-adevărat erai pe-atunci!

Şi cum o mai văd şi astăzi,

magica pensulă din mâna ta

făcând să se nască întruchipările,

şi-ntruchiparea de nespus a Iubirii!

Da, în zorile genezei

îmi erai singurul tovarăş –

şi-n tine însuţi dăinuia

tot ceea ce mai apoi s-a numit Natura.

 

Pe-atunci mergeam

mână în mână amândoi;

dar tu ai făcut un pas alături

(nu ştiu de ce)

şi ai rămas pe după faldurile nopţii.

Din vremea-aceea tu eşti singur

pe când eu, înfruntând

mâhniri şi bucurii destule,

bat drumul mai departe.

Căci pe Oceanul Cerului divin,

se-ntoarce, răsuflă şi tălăzuie

fluxul luminii şi refluxul nopţii;

şi  de-a lungul drumurilor,

florile-pelerini păşesc cu paşi tăcuţi

şi-n culori grăitoare!

 

Şuvoiul vieţii năvalnice

se-azvârle-nainte

în vâltorile lui,

pe când din brăţara-i clinchetă

melodia morţii.

Astfel şi eu m-azvârlu

cât mai departe, sorbit de vuietul Necunoscutului,

atâta-s de nebun în dorul meu de ducă,

şi-atâta-s de uituc,

 că-mi uit şi ţinta!

Dar tu, care ai părăsit drumul,

stai neclintit şi pururi eşti în neclintire.

Tu, cel de după ierburile-acestea,

şi-aceste pulberi,

şi-aceşti Sori, Lune şi Stele –

eşti numai icoană, simpla icoană?…

 

Dar ce deşartă-nchipuire întunecă

inima poetului?… – Tu, doar o icoană?…

Ah, eşti altceva decât o icoană.

Cine se-ncumetă să spună

că a pus pe tine stăpânire,

închis în temniţa zăbrelită a unui vers,

înăbuşit de propriile-ţi lacrimi tăcute?…

 

Nu! Dacă bucuriile tale

şi-ar fi pierdut vioiciunea,

atunci şi râul acesta

şi-ar fi uitat lichidul dans cu undele-i,

şi norul acesta

şi-ar fi pierdut lucirea-i de aur!

Şi dacă vraja întunecată a pletelor tale

ar fi pierit în lume,

atunci ar fi pierit şi grăitorul murmur

 al mutei flori mâdhavi care se joacă cu vântul –

tulburător şi dulce vis.

 

Oare, te voi fi dat uitării

într-adevăr, Iubitul meu?…

Dar nu, tu şezi lângă izvorul viu,

şi doar de-aceea nu ni te-amintim;

precum nu ne gândim la flori şi stele

când ele drumul ni-l împodobesc

înmiresmând zefirul vieţii

şi copleşind cu melodii genunile uitării.

 

A nu-ţi aduce-aminte şi-a uita

nu e totuna!

Şi pe uitarea-mi însuţi stai.

Tu mi-ai adus văpaie-n sânge,

şi dacă nu-mi eşti în zarea privirilor, e pentru că-mi eşti în lumina ochilor!

Iată cum naşti tu verdele verdeţii

şi-albastrul cer al cerurilor!

Iată cum universul meu în tine

şi-a găsit cântecu-i lăuntric.

 

Şi eu nu te cunosc,

şi nici o fiinţă nu te cunoaşte,

dar Melodia ta îmi zguduie însăşi

harpa inimii,

o, tu, Poet, ce sălăşluieşti

în adâncul inimii oricărui poet,

şi-atunci cântarea nu-i decât o icoană,

nu-i decât o icoană a ta!

 

Într-o îndepărtată şi uitată auroră

ştiam că te simt,

şi de-atunci te-am pierdut în noapte.

De-atunci – în mâhnirea şi orbirea mea

de tine mă apropii,

pe tine vreau să te câştig.

Tu, oare, fi-vei numai o icoană?…

Nu, numai o icoană!

  EŞTI!”

Rabindranath Tagore

***

Este o adevărată terapie să culegi la calculator un asemenea Poem.

Folosiţi relectura pentru o minunată meditaţie.

 

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Joi, 29 Noiembrie 2018

În braţele lui Dumnezeu