Lucian Blaga – Zamolxe

În acest aprilie 2014 vom sărbători Învierea!

E un prilej ca să acordăm un bob zăbavă Celui-de-Sus şi să răsfoim cărţi în care se vorbeşte despre El.

Doamne, Îţi mulţumim pentru că Tu ai creat oameni care au lăsat în urma lor Opere din care ne hrănim Spiritul, Sufletul.

Din scrierile lui Lucian Blaga ne adăpăm ca de la un izvor limpede de câte ori setea noastră de cultură şi comunicare ne îndeamnă.

În drama: „Meşterul Manole” Lucian Blaga spune, prin personajul Manole: „Am împărţit cu voi focul care ne-a încălzit, şi tot aşa jurământul care ne-a îngheţat. Aş fi putut să vă înşel? Poate. Dar nu tot aşa de uşor poţi să înşeli pe Cel-de-Sus, care, uitându-se prin noi ca prin ferestre deschise, toate le ştie. Iar jurământul acesta n-a fost făcut pentru noi, ci pentru El.”

Ce e minunat să reţinem de aici:

Cel-de-Sus se uită la noi ca prin ferestre deschise, deci ştie totul despre noi. Nu ne putem ascunde de El!

Prin personajele Stareţul Bogumil al doilea şi al treilea zidar, în aceeaşi operă, Lucian Blaga ne spune cât de importantă este credinţa şi rugăciunea:

„Manole

Ajută-mă, cuvioase, Altfel! Alfel! Nu cu sfaturi mai presus de fire! O, câte piedici şi împotriviri!

Bogumil

Nu mai măsura!

[…]

Făptuieşte, nu cumpăni!

Ce e, Manole? Ce cumpăneşti? Ce chibzuieşti? Ce nu intră în numere? Ce nu se lasă măsurat?

Manole

Părinte Bogumile, ajută-mă!”

[…]

Bogumil

Nu cântări, nu socoti.  Crede!”

„Al doilea

Manole nu ştie ce să facă. Să se bizuie pe măsurări, sau pe rugăciune?

Al treilea

Cu un ochi tot măsoară, cu celălalt se roagă. Nu râde cu nici unul. Lăcrimează cu amândoi.”

 

Vedem că îmbinarea Rugăciunii cu Munca şi cu Ştiinţa, dar şi cu Lacrimile reprezintă trăirea Vieţii.

Să muncim, să numărăm, să socotim în timp ce ne rugăm şi Îl accesăm pe Cel-de-Sus.

 

 

*

 

Cu blândeţe şi dragoste vă invit să citim cum ne spune Lucian Blaga să vorbim despre Dumnezeu, în piesa sa de teatru: „Zamolxe      Mister păgân”:

 

 

„[…]

Departe eşti, poporul meu dac, neam de urşi.

Religie nouă şi vânjoasă încercat-am să-ţi aduc

din inima necunoscutului.

[…]

 

E mult de-atunci, mult. Soarele îşi coborâse

toată mierea în livadă când ţi-am spus

parabola cu Orbul.

Despre Dumnezeu nu poţi vorbi decât aşa:

îl întrupezi în floare şi-l ridici în palme,

îl prefaci  în gând şi-l tăinuieşti în suflet,

îl asemeni c-un izvor şi-l laşi să-ţi curgă lin

peste picioare,

îl prefaci în soare şi-l aduni cu ochii,

îl închipui om şi-l rogi să  vie-n sat,

unde-l aşteaptă toate visurile omeneşti.

Arunci grăunţe între brazde şi zici:

«Din ele creşte Dumnezeu».

În dimineaţa ceea, ca să mă priceapă şi copiii,

l-am schimbat în orb,

Le-am spus:

«Noi suntem văzători,

Iar Dumnezeu e-un orb bătrân.

Fiecare e copilul lui –

şi  fiecare îl purtăm de mână».

Căci nu eşti tu, Dumnezeire, nenţelesul orb,

ce-şi pipăie cărarea printre spini?

Nu ştii nici tu de unde  vii şi unde mergi.

Eşti chinuitul gând strivit în gol.

Te zbuciumi veşnic, dibuind

să faci minuni cum n-au mai fost,

dar braţele nu-ţi sunt aşa de tari

precum ţi-e visul de înalt.

Atât de des tu cazi înfrânt

şi nici nu bănuieşti furtuna de lumină ce-ai creat-o.

Mă strigi?

Mă chemi?

Din fundul unei mări?

Tulburătoru-ţi chiot vine, vine.

Iată, sunt făptura ta, şi-aici sunt ochii mei: îi vrei?

Nu suntem oare pentru ca fără silă

să luăm pe micii  noştri umeri

soarta ta, puternicule Orb?

Tătucule, tristule;

noi mântuitorii tăi,

noi sălbaticii copii.”

*

Am cules la calculator textele, pe care le-am reprodus,

din volumul: „Teatru”  Lucian Blaga, Editura Minerva, 1970.

 

Bistriţa, Joi, 3 aprilie 2014  Jeniţa Naidin