Jenita Naidin

Acum cât sunt proaspete în mintea mea amintirile legate de întâlnirea cu Domnul Ovidiu Drimba, profesor universitar, istoric literar, scriitor încerc să mai creionez câteva impresii personale, dar şi un crâmpei din dialogul nostru.

Mai întâi, reproduc dedicaţia de pe volumul 3 al „Istoriei culturii şi civilizaţiei”, Editura Ştiinţifică, 1990. :

„ADRIENNEI, acest volum, cele dinainte şi cele ce vor urma.”

Ce doresc să spun cu asta! Doresc să spun că acest Om, fără cei 64 de ani petrecuţi lângă soţia sa, Adrienne, cariatida ce i-a stat alături în viaţă şi în desăvârşirea operei sale, deşi, foarte puternic fiind el însuşi, nu ar fi creat ceea ce s-a văzut şi se vede.

Lângă fotoliul unde îşi invită musafirii este un tablou cu frumoasa soţie pe care mi-a îngăduit să îl fotografiez.

Soţii Adrienne şi Ovidiu Drimba nu au fost dăruiţi de Dumnezeu cu copii, dar şi-au însuşit o copleşitoare, vastă cultură şi au trăit în armonie arătând oamenilor din preajma lor un model de viaţă de cuplu frumoasă, primindu-i în această locuinţă, ce emană sfinţenie,  din  Bucureşti, Strada Speranţei.

Domnul Ovidiu Drimba,  acest Model de Om demn de urmat, s-a format şi maturizat  prin muncă susţinută, prin depăşirea dificultăţilor inerente ale vieţii, dar şi prin binefăcătoarea sa căsătorie.

Ascultându-l vorbind, coerent şi clar,  despre viaţa sa, am avut în faţă omul care a ştiut să îşi stabilească un scop limpede în viaţă, a putut să trateze dificultăţile ca pe trepte necesare din care a învăţat apoi spre a obţine succes, a valorificat împrejurările favorabile şi a crezut în faptul că omul este ceea ce gândeşte.

Ocupându-se cu studiul şi munca serioasă, competentă, hotărâtă şi-a pus energiile, timpul şi forţa sa în slujba binelui, dobândind un caracter armonios. Am stat de vorbă cu un Om plin de Lumină.

L-am rugat să îmi spună câteva cuvinte despre Prezentul nostru, despre noi, românii. Cu un regret vizibil la primele cuvinte şi cu simţul umorului la ultima frază a spus:

„Trăim o perioadă grea, este o decădere morală şi de ea sunt contaminate toate instituţiile statului român. Românii au două calităţi mari: sunt credincioşi şi sunt ospitalieri, dar au un defect, acela că nu sunt toţi bănăţeni.”

Apoi, a schimbat elegant subiectul.

Mi-a vorbit cu căldură despre Profesorul univesitar din Torino,  Mario Ruffini. Recunosc, eu nici nu auzisem de el, l-am rugat, văzând cât de mult povesteşte, să mă lase să îmi notez numele pe litere. A făcut o pauză şi a zâmbit.

A spus cum acest italian s-a îndrăgostit de România, a învăţat Limba Română, a tradus în italiană poeziile de dragoste ale lui Eminescu.

Când profesorul Mario Ruffini trebuia să iasă la pensie, (1966), l-a propus pe dânsul să fie numit în locul său. Au urmat nişte greutăţi, dar până la urmă, în 1968, Ovidiu Drimba şi soţia sa au plecat la Torino.

Profesorul emerit Ovidiu Drimba a fost zece ani lector şi şef la Catedra de Limba şi literatura română modernă de la Universitatea din Torino şi apoi la Universitatea Catolică din Milano.

Cu aerul unei destăinuiri mirate, blânde, nicidecum supărat, îmi spune: „Ştiţi, eu am ieşit prima dată din ţară la vârsta de 47 ani, vă daţi seama!”, iar eu, ca o spovedanie care să ne unească sufleteşte, îi spun: Domnule profesor, eu am vârsta de şaizeci şi trei de ani şi nu am fost în nici o ţară străină până acum.  Spre surprinderea mea, îmi spune direct, hotărât şi blând, ca o predestinare: „Dar o să mergeţi, nu?”, iar eu am răspuns cu adevărul: nu ştiu, şi l-am privit ca pe un sfânt.

În tăcere, inima mea s-a bucurat auzind că un om, pe care îl vedeam prima dată, se gândea să văd şi eu alte ţări.

Se apropia timpul să plec pentru că urma să o primească pe directoarea unui Muzeu din Constanţa cu care să discute despre o donaţie pe care urma să o facă.

Familia Adrienne şi Ovidiu Drimba au adunat în viaţă un adevărat tezaur de cărţi, albume de artă, manuscrise, arhive personale.  Până acum Profesorul a donat 5000 de volume la BCU „Carol I”, iar în prezent, după cum explica şi doamna ing. Fănica Dobre, una din persoanele-asistente  care îl însoţesc permanent, se pregătesc pentru donaţie alte 2000 de volume.

Domnul Ovidiu Drimba  m-a invitat cu sinceritate să îl mai vizitez şi am răspuns cu plăcere, iar atunci când va fi, îl voi ruga să îmi povestească, mai mult,  despre prietenia sa cu marele Om de cultură George Uscătescu, mai ales că am fost colegă cu un frate al acestuia, eminentul jurist Tiberiu Uscătescu, care ne povestea despre o mare iubitoare a poporului român, vestita şi frumoasa cântăreaţă Consuelo Rubio, cumnata sa.

Închei această comunicare despre fericita ocazie de a sta de vorbă cu Domnul Ovidiu Drimba, reproducând dedicaţia de pe o carte din biblioteca mea: „Ontologia culturii”. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1987, pe care autorul, George Uscătescu a scris-o:

„Această carte e dedicată memoriei soţiei mele, Consuelo, întru cinstirea dragostei ce a purtat sufletului, limbii şi culturii româneşti.”

Am încadrat, astfel, gândurile mele între dedicaţiile pe cărţi, a doi mari oameni de cultură, pentru iubitele lor soţii.

Bistriţa, 30 martie 2014  Jeniţa Naidin