Poezii şi Poeme
Mărturisesc faptul că nu am învăţat uşor cum e cu acest blog făcut de fiul meu Florin.
Azi, 25 ianuarie 2012, dis de dimineaţă am reuşit să recuperez texte culese la calculator de mine sau primite pe e-mail de la poeţi pe care îi preţuiesc, astfel încât, refac aici pagini publicate mai demult şi le postez sub titlul:
Poezii şi Poeme,
şi fac acest lucru gândindu-mă că vin în sprijinul tinerilor,
la care mă gândesc mereu că le e mai uşor să citească pe ecran decât din cărţi şi le doresc să iubească poezia.
***
Fragmente din poezile lui Esenin,
poate doriţi să citiţi şi Dumneavoastră…
***
… din scrisoarea mamei poetului
…
„… Că eşti poet de seamă
N-am nici o bucurie,
Că faima cea deşartă
Mi te-a băgat în jug.
Era cu mult mai bine
Ca din copilărie
Să fi umblat pe câmpuri
Cu braţele pe plug.
Bătrână sunt şi trupul
De-abia mă mai ridică,
Dar dacă tu departe
Prin târguri nu plecai,
Eu astăzi aveam noră
Frumoasă şi voinică
Şi pe genunchi dam huţa
Un nepoţel bălai.
Dar tu, copiii voştri
I-ai risipit prin lume,
Ţi-ai dat uşor nevasta
Unui bărbat străin.
Şi singur fără sprijin,
Nu ştiu de ce anume,
În vălmăşagul crâşmei
Te-ai cufundat deplin.
Tu sufleţelul maicăi,
Serioja, ce-i cu tine?
Erai aşa cuminte
Şi-aşa de gânditor,
Încât spunea tot satul:
Ce fericit e-n sine
Şi Alexei Esenin,
Că are aşa fecior.
Dar tu nădejdea noastră
O amăgeşti amarnic,
De asta-n suflet chinul
Şi grijile se-nfig,
Căci tatăl tău, săracul,
A tot crezut zadarnic,
Că stihurile tale
Or să ne dea câştig.
Din ce primeşti pe ele
Tu nu ne poţi trimite,
De asta dureroase
Cuvintele-şi fac loc,
Eu una ştiu din cele
De tine pătimite:
Poeţilor parale
Nu li se dau deloc.
Că eşti poet de seamă
N-am nici o bucurie,
Că faima cea deşartă
Mi te-a băgat în jug,
Era cu mult mai bine
Ca din copilărie
Să fi umblat pe câmpuri
Cu braţele pe plug.
Acum trăim ca-n beznă,
Necazul ne tot bate
Şi la gospodărie
N-avem un cal măcar,
De-ai fi rămas acasă
Am fi avut de toate
Şi cum eşti plin de minte
Erai de mult primar.
Am fi trăit cu lumea,
Sub anii ce ne cearcă,
Tu nu ştiai ce-i truda
Şi zbuciumul pustiu.
Eu ţi-aş fi pus nevasta
Să ţese şi să toarcă,
Pe când tu bătrâneţea
Ne-o linişteai, ca fiu.”
…………………………..
Mototolesc răvaşul,
Neliniştea mă scurmă.
Au nu pot fi abateri
Din drumul meu afund?
Dar tot ce cuget astăzi
Voi povesti pe urmă,
Voi povesti-n scrisoarea
Prin care-am să răspund.
[1924]
RĂSPUNS
Tu, scumpa mea bătrână,
Trăieşte sănătoasă.
Eu te ţin minte veşnic
Şi te doresc mereu.
Dar nu pricepi o iotă
Din tot ce mă apasă,
De ce trăiesc pe lume
Şi care-i rostul meu.
Acum la voi e iarnă.
Iar tu scurmându-ţi chinul,
În nopţile cu lună,
Stai gânditoare, hăt,
Crezând că nu ştiu cine
Cutremură mălinul
Şi geamul vi-l presară
Cu ger şi cu omăt.
Dar cum s-adormi, măicuţă,
Când arzi cum arde-o faclă,
Când viscolul boceşte
Şi geme-n horn, nespus,
Te-ai duce la culcare,
Dar patul pare-o raclă
Şi-n racla strâmtă-mi pare
Că sunt la groapă dus.
Cântând ca mii de dascăli
Cu voci fârnâitoare,
Nemernicul de viscol
Se tânguie hai-hui
Şi cad în molcom iureş
Bănuţii de ninsoare
Şi-n urma raclei mele
Amici, soţie nu-i…
Mi-e dragă primăvara
Cu soare mult şi vrăbii
Cu revărsări de ape
Ca un potop gonind,
Pe ele o surcică,
Ca marile corăbii,
Aşa lărgime are
Cât ochii nu cuprind.
Dar primăvara ceea
Ce-aşa de dragă-mi este,
Eu marea răzvrătire
În visuri o numesc!
Din pricina ei sufăr
Şi-aştept tânjind o veste,
Pe dânsa totdeauna
O chem şi o doresc.
Dar pacostea aceasta –
Planeta asta rece!
Chiar cu-acest Soare-Lenin
Se încălzeşte greu!
De asta doar o boală
Vrea sufletul să-mi sece,
Că beau, stârnesc scandaluri
Şi-mi fac de cap mereu.
Dar aşteptata vreme
Sosi-va, mamă dragă!
Ea va veni desigur
Cu noul ei temei,
Că vezi, nu de pomană
Ne-am înarmat, cu vlagă:
Şi unii stăm la tunuri,
Iar alţii la condei.
Deci uită de parale.
Poţi fi mai pricopsită?!
Cum, tu eşti asta oare,
Ori te-ai schimbat de tot?
Că doară nu sunt vacă,
Ori cal, ori altă vită,
Ca să fiu scos din staul
Cu funia de bot.
Ştiu c-am să ies eu singur
La hotărâta vreme,
Când voi tuna prin lume
Şi-n sufletele dragi.
Şi-apoi, când m-oi întoarce,
Nu uit, tu nu te teme,
Să-ţi cumpăr ţie bertă
Şi tatălui nădragi.
Deocamdată-i vifor…
Năprasnica-i vâltoare,
Cântând ca mii de dascăli,
Se tânguie hai-hui.
Şi cad în molcum iureş
Bănuţii de ninsoare
Şi-n urma raclei strâmte
Amici, soţie nu-i…
[1924]
***
***
Elena M. Câmpan
Din cartea: POEZIA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE
O POEZIE
puteai să mă faci
mamă
puteai să mă faci
soră
puteai să mă faci
fiică
puteai să mă faci iubită
ai fi putut să faci din mine viaţă
dar m-ai lăsat o poezie
străină, singură şi ne-nrudită…
16 aug. 2009
NEÎNCEPUT CUVÂNT
Mireasă arsă pe rug
De dorinţă
Încă necunoscută
Şi rugu-i un
Invizibil veşmânt
Ce-o apără
De neînceputul cuvânt
e-un foc pe dinăuntru
ce arde în flăcări
şi-o pedepseşte
numărătoarea inversă
începe
condamnată
la libertate
şi albul încet
se topeşte…
17 august 2009
TAINĂ
Stele au coborât
În drum spre
Mănăstire
Aşa şi tu
Coborai cu mine
Eram atentă
Să nu calc pe ele
Ce-ar fi însemnat
Ciobul de stea
Cununa de spini
Taină a poeziei
Erai cu mine
Eram…
3 august 2009
LACRIMILE SERII
iubirea mea de lacrimă
iubirea mea de seară
când patul stă pe ape
şi trupuri strâng petale
din noapte urcă iar lumina
şi dintr-un vis neterminat
majuscule şi puncte de suspensie
prin lacrimile serii
ne-ncetat…
***
Iulian Dămăcuş
KALISSA
Kalidasa : Ceea ce trebuie să se-ntâmple, are porţile deschise pretutindeni.
Son sourire m’ensorcelle
Keen’ V (J’aimerais trop…)
*
Mary cea blondă mi-a telefonat :
De la ora 7,30 eşti bunic!
Aşa începu ultimul sezon
al marilor iubiri!
N-a aşteptat
să vină medicul (navetist)
Grăbită,
mai încercase într-o noapte
să ardă etapele/
Uite în ce poziţie doarme
parcă aleargă/ săgeată
din arcul Săgetătorului
Cu cezariană, desigur… Ei, nu
mai spune!… Fata-i hotărâtă, ce ajutor?!
Constat şi nimeni nu se miră: coana ica
( nu divulg le choix du surnom…) ar dori
să coboare de pe scaun, din pat
de pe masă, fără ajutor păşind
prin aer ca pe podea/ Sus şi jos
nu prea înseamnă mare lucru pentru ea
doar dacă dă cu capul (creşte ca din apă,
coana) de tăblia mesei/ Mai există
ceva deasupra mea!? pare a se-ntreba
cu gura care nu ştie cuvântul, cu ochii
ce nu lăcrimează/ Dacă mama se sperie
ea plânge, dacă nu, nu! Arată doar cu degetul
locul nou descoperit/ ce urmează a fi pedepsit
cu palma, pumnul, lingura sau mătura (nu
se cunosc criteriile de alegere (încă)…
Pentru gestul poruncitor al degetului
(aşa a descoperit camera…) am criticat-o
mereu: – Ce mai doreşti, doamna lenin?
Perseverentă, n-a rezonat…
Kalissa mai află că pământul există
atât în urma, cât şi în faţa ei, nu doar sub
tălpile-i degrab’ trecătoare/
când adesea i se-ntâmplă să cadă-n nas/ în
nasul ei turtit ca o frunză de trifoi, în
nasul ei mignon, de ică, făcut anume
pentru astfel de situaţii/ când,
dacă mamă-sa ţipă, ea plânge. Dacă
nu, nu! Şi galopul continuă!
Cu întreruperi marcând – se pare – tonurile
cele mai înalte ale bucuriei/ când
sare întruna şi mâinile împing parcă aerul şi
desigur – ea crede că
orice nouă săritură e mai înaltă. Într-o zi
a reuşit să ajungă chiar la etajul unu!/ Ninu –
adică eu – a trebuit să facă eforturi disperate
s-o readucă la sol! spre uimirea întregii
asistenţe blochiste (mamă-sa era la dentist).
Kalissa nu apreciază ţinutul de mâna
pe stradă/ şi dacă vede că omul nu pricepe,
cu mâinile la spate îşi continuă bătrâneşte,
drumul.
E drept, nici înainte de-a umbla nu
prea era robace şi supusă/ un zâmbet
aşa, din când în când/ iar acum –
să spărie gândul – se uită cu ochii semi-închişi
sau semi-deschişi, enigmatic
( dacă-ntr-o zi va trage cu ochiul?!)
– Ştiu că eşti tu, Ninule, mi-ar fi spus
dacă ar fi ştiut vorbi / şi dacă
aveam pe-atunci acest nume… O plimbare
prin apartament, nişte semnale sonore –
cele mai prieteneşti cuvinte pe care
le-am auzit vreodată! Închidea ochii şi
adormea: – Noi nu reuşim!
Eu reuşeam, şi eram tare mândru!
Şi dacă-ntr-o zi va trage cu ochiul şi –
mi va spune: – Nu mai am chef de viaţă. gen.
Într-o zi – să fi tot avut un an jumate /dacă/
n-a reuşit nicicum să-l reţină pe Vily Taciturnul
de la 3. Toate zâmbetele, farmecele, jucăriile/
nici chiar un loc pe canapea! Nimic nu l-a putut
dezlipi de fusta maternă, nimic
n-a oprit plecarea (vezi – despărţirea)
Lacrimi, adânci suspine/ ruperea relaţiilor
de bună vecinătate…
Cei mari sunt prea mari
Cei mici, mici şi proşti
Câte unul mai isteţ
care-o admiră: – Cea mai ordonată,
miroase frumos. gen.
Mai mult mamă-sa se bucură/ îşi imaginează/
Dar Kalissa îi priveşte cu ochi de pisică
şi-i judecă. În acele momente nici un zâmbet
nemişcare totală/ chiar încordare!/ Aşa
am surprins-o la tobogan cu un picior
deasupra prăpastiei/ o scândură lipsă/ Pe
hinta de alături, unul de vreo 7 ani se dădea
rotund. epic.
Oglinda e /încă/ pentru situaţii speciale:
dacă degetul-lenin se ridică până
la înălţimea ultimului raft al bibliotecii
sau spre cel mai îndepărtat bibelou
undeva printre culmile dulapurilor de nord… ori
când plânge: – La oglindă de când n-am mai fost?!
La plâns (oarecum) motivat plângem împreună
până la inundaţie/ până la secetă!
Când e moft: – Vai ce urâtă! (mimică, strâmbături
cuvinte, accesorii). Succesul? Merită încercat,
dar aşa s-a cunoscut:
degetul meu pe nasul ei
degetul ei pe nasul meu
degetul meu pe nasul meu
degetul ei pe nasul ei (sus-prezentat…)
Oglinda nu se-nşeală…
***
N.B. ( sub formă de regret) la poemul neterminat…
Eşti ultima mea muză…
De lacrimi se inundă casa:
Sunt Ni/nu Kalidasa…
Iulian Dămăcuş
***
Gheorghe Mizgan
Lacrima
Frumoasa mea, prin ochii tăi adânci
Pierzându-mă în mrejele-nserării,
Mă regăsesc scăldându-mă-ntre stânci
Pe plaja mării-n valul dezmierdării.
Când lacrima-ţi de smirnă picurând,
Pecetea dragostei ce ne atinge,
Pe rândurile scrise, suspinând,
Duioase clipe, inima mi-o frânge.
Cu raza blândă a singurătăţii,
Din ochii tăi, din aura-ţi de sfântă,
Izvor de taine-n clipele dreptăţii,
Lumină diafană ce mă-ncântă.
Astfel, ne contopim cu Universul,
Eu, Tu, acum suntem Lumină,
O amintire ne rămâne versul,
Pe Cer o oază într-o zi senină.
Bistriţa, 11 februarie 2009
*
Din mâna ta
Din mâna ta-n căuşul palmei stângi,
În vremea psalmilor din cărticele,
Din zborul tău universal când plângi,
Prinzând contur, răsar luceferi, stele.
Din aştri, colier ce luminează,
La gâtul tău, roind fermecător,
Destinu-n Univers ni-l modelează
Vibrând în taină, puls seducător.
Când Soarele-ţi îmbălsămează chipul
Cu splendide tablouri, în amurg,
Cu zâmbetu-ţi întorci în cale timpul,
Oprindu-se o clipă peste burg.
Când sufletul, de dor, se întristează,
Din Răsărit, cu armuri de luptător,
Pe cer, adânc, mereu se-nseninează
Privirea ta, la gândul călător.
Bistriţa, 4 martie 2009
Gheorghe Mizgan
*
Sper să aţi avut o lectură plăcută.
Cititul poeziilor e mereu un prilej de meditaţie pentru orice om.
25 ianuarie 2012 Jeniţa Naidin
* * *
