Jenita Naidin

În cartea mea Scrisul şi Cititul,  publicată la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, am scris un eseu intitulat:

Despre Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoţite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon.

Eseul are menirea să ştim câte ceva despre fiul marelui filozof român Constantin Noica, pe nume  Rafail Noica, fiu care se mărturiseşte sincer într-o lucrare apărută mai întâi în anul 1994, apoi reeditată.

Am citit a treia ediţie apărută în anul 2002, şi am notat bogate impresii, iar o parte din ele le-am publicat în cartea Scrisul şi Cititu, dar mai ales am citat din cuvintele lui Rafail Noica.

Acum, reproduc, uşor revăzut,  acel text pentru cititorii blogului meu care nu au cartea Scrisul şi Cititul.

Când am citit cartea „Celălalt Noica” am rămas uluită. De fapt, de câte ori găsesc în mod evident fapte care îmi întăresc credinţa că toţi suntem Unul, sunt mirată şi fericită.

Să mă explic.

Gândeam să scriu o carte în care să fie anumite capitole, cele referitoare la gând, care, după titlu, să aibă câteva foi albe. Asta pentru a se odihni cititorul şi a medita la ce vrea el. Apoi urma scrierea. Deschid o paranteză. Un prieten de-al meu, scriitor, ştie că a primit cândva de la mine o corespondenţă scrisă zilnic în timp ce era bolnav şi în unele zile paginile erau albe. Atunci mi-a spus: „cele mai frumoase însemnări au fost paginile albe”. Închid paranteza.

Am descoperit în această carte, Celălalt Noica, ceva spectaculos. Iată ce spune Rafail Noica când este întrebat dacă a scris vreo carte în Occident:

„Am scris o singură carte, care se numeşte Gânduri. Am scris-o mai ales din îndemnul cuiva, care se aştepta ca fiul lui Noica să scrie o carte. Şi când a deschis această carte, prima pagină era albă, a doua era albă şi toate celelalte la fel. Acum, la sfârşitul vieţii mele, mă gândesc să scriu altă carte care s-ar numi Memorii, fiindcă aşa scriu toţi oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, această carte va fi asemenea celei dintâi!”

Acum, din această carte a Editurii Anastasia, Celălalt Noica, Mărturii ale monahului Rafail Noica însoţite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon,  am să spicuiesc câteva cuvinte,  urmând ca dumneavoastră să aveţi aceeaşi bucurie ca şi mine când veţi citi textele monahului Rafail inserate chiar aici:

„Ortodoxia – marea temă a vieţii mele”; „Convertirea la adevăr, recunoaşterea adevărului, criteriul pe care-l căutam eu, nu se găseşte ca un lucru general. Criteriul adevărului se dezvăluie inimii, printr-un cuvânt unic adresat acelei inimi. Dumnezeu vrea o conversaţie intimă, personală, cu fiecare inimă. […]  Vă fac o altă mărturisire. Rugăciunea mea către Domnul este aceasta:

«Doamne, dă-mi să spun ce trebuie!».

Fiindcă nu caut în general. Fiecare trebuie să găsească, prin rugăciune, prin cuvânt, ce-i adevărul şi de ce acesta este adevărul.[…]   La începuturile căutărilor mele nu ştiam dacă sunt sau nu diferenţe între diferitele forme de a proslăvi pe Dumnezeu.  M-am dus de multe ori la biserica anglicană, unde se ducea mama – ea fiind anglicană – şi nu m-a atras niciodată prea mult. Am dat ocol, la un moment dat, tuturor bisericilor care se găseau în jurul locului unde trăiam noi în Londra; am cunoscut pe penticostalişti, pe congregaţionalişti, pe Armata Salvării şi altele şi, până la urmă – aşa s-a întâmplat cu viaţa mea – m-a introdus cineva la o biserică baptistă, unde am rămas cam un an şi jumătate, doi ani poate. Am rămas mai ales fiindcă m-a atras predica pastorului baptist, un om pentru care am până acum cea mai mare preţuire.

Între timp, întrerupsesem şcoala şi un prieten bun al tatălui meu şi al familiei, văzându-mă rătăcit în viaţă, din prietenie pentru tatăl meu şi pentru mine, s-a gândit să facă ceva  pentru a mă ajuta să mă întorc la şcoală. M-a invitat în casa lui, în Franţa, mi-a făgăduit că avea să-mi găsească o bursă, dacă eram de acord să-mi reiau studiile, după care să mă duc la Universitate şi să fac ceva serios cu viaţa mea.

După doi ani de rătăcire «culturală» am văzut că m-am înfundat într-o alee fără ieşire şi, cu bucurie, am primit această indicaţie. Dar era o problemă.

[…]  Omul prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. […] Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. […] Omul, dacă nu şi-a găsit – să vorbim într-un limbaj modern – identitatea lui, rămâne în minciună.

[…] Am avut în tinereţea mea momente de reproşuri şi de răzvrătire, socotind că nu ajungem la nimic în viaţă pentru că părinţii nu ne-au învăţat. Tatăl meu trebuia să devină călugăr, nu filosof! Vreau să spun numai câteva cuvinte: în ultima mea convorbire cu tata i-am făcut chiar reproşul acesta. Apropo de nu ştiu ce, m-a întrebat: «Dragul meu, ai tu ceva să-mi reproşezi?». Nu aş fi vrut să-l supăr, fiindcă trecusem de răzvrătirile mele. Dar într-o clipită, aşa, m-am gândit ce să-i spun? Şi am simţit că unui om ca el nu pot să-i spun decât adevărul. Şi i-am spus: «Da, tată, am un reproş să-ţi fac». Şi I-a plăcut. Am luat câteva elemente din scrisorile lui în care, deşi mă binecuvânta pentru călugăria mea în care am intrat îmi tot spunea:  «Da’ poate mai faci şi tu niţică cultură, da’ poate mai înveţi; da’ poate intri la Universitate». Şi atunci i-am spus:  «Uite reproşul meu. Într-o Scrisoare către Rafail (cred că s-a publicat undeva şi în România, în care vorbea filosofilor lui din Franţa) mă întrebai de ce m-am călugărit; nu cumva m-a dezamăgit lumea asta? Îmi spuneai: Nu-ţi reproşez, dar eu nu sunt un tată ca acela care vrea să-şi sacrifice fiul lui Dumnezeu ». Şi în Scrisoare către Rafail  el propunea libertatea aceasta de a căuta ceea ce mă bucură şi, dacă, în definitiv, găsesc bucuria, deci dacă mă găsesc împlinit în călugăria pe care el nu o înţelegea în mod corect, acolo va fi adevărul meu. Şi el mă binecuvânta în felul acesta:  «Bucură-te şi fă ce vrei», parafrazând cuvântul Fericitului Augustin:  «Iubeşte pe Dumnezeu  şi fă ce vrei».

Lumea modernă – despre care Noica spunea că nu mai este o lume a iubirii – ar zice:  «Cunoaşte şi fă ce vrei». Dar spunea:  «Uite unde ne duce cunoaşterea asta; la distrugerea omului şi a lumii». Dar când te găseşti împlinit, eu îţi zic:  «Fii împlinit şi fă ce vrei!». Şi, tată, ai spus în scrisoarea aia că nu eşti un om care să sacrifice lui Dumnezeu pe unicul său fiu. Şi totuşi, de când ai ieşit din închisoare, din ’68 până azi, m-ai tot îndemnat spre o cultură, deşi ştii că încă din copilărie între noi era chiar o tensiune, căci te întrebam:  «Ce este acela un filosof?». Şi m-ai îndemnat mereu către cultură, deşi ai văzut că nu am nici tragere, nici menire. Reproşul meu este acesta:  «Să ştii că lucrul căruia eşti gata să-ţi sacrifici pe fiul tău unul născut, acela îţi este Dumnezeu».

Şi tata a deschis braţele să mă îmbrăţişeze şi mi-a zis:  «A, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem despărţi».

I-a plăcut. […]   «Nu m-am aşteptat ca, având atâţia discipoli, să mă înţeleg mai bine, până la urmă, tot cu fiul meu».

În felul acesta aş zice că acolo ne-am apropiat în mod paradoxal, ne-am găsit înţeleşi. Deci, aş vrea să spun, în concluzie, că situaţia în care eşti trebuie asumată şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, poţi ajuta chiar în mod tainic şi generaţiilor de la care ai învăţat sau n-ai învăţat, de la care ai moştenit sau n-ai moştenit ceva.

[…]

Se crede că omenirea va intra într-o nouă eră, în care elementele pozitive din toate religiile lumii vor forma o nouă religie, în care capacităţile spirituale ale omului vor fi dezvoltate enorm. Dificultatea constă în faptul că există un mare amestec de elemente bune şi rele. De exemplu, printre elementele pozitive  se numără şi acela de a recunoaşte că raţionalismul trebuie depăşit, că trebuie să se redescopere sensul simbolic. Alte elemente care completează ceea ce am spus mai înainte sunt o redescoperire a sacrului şi dorinţa de a duce o viaţă mai aproape de natură.”

*

            Ştiu că am spus că nu comentez textele de mai sus, însă tare simt nevoia să subliniez că, avem un exemplu viu de cum ar trebui ajutaţi tinerii rebeli.

Să îi ajutăm concret şi cu iubire când ştim că au nevoie şi dacă se lasă ajutaţi.

Să nu-i certăm, să nu-i criticăm, ci să vorbim direct  cu ei, cu blândeţe, cu iubire şi fermitate. Să ne cunoască punctul de vedere, dar spus cu cuvinte potrivite pe care să le cerem de la Dumnezeu. Acel prieten de familie s-a oferit să îl ajute pe fiul lui Noica. Eu am discuţii cu unii oameni care cred că întotdeauna trebuie să aşteptăm să fim rugaţi ca să ajutăm. Eu cred că uneori este cazul să ne oferim ajutorul pe care îl putem da, şi asta cu toate riscurile asumate.

În loc să criticăm atunci când constatăm că un tânăr, sau un om a greşit, este mai omenesc să îl întrebăm dacă îi putem fi de folos cu ceva.

Legat de textul: «Nu m-am aşteptat ca, având atâţia discipoli, să mă înţeleg mai bine, până la urmă, tot cu fiul meu», am de spus că toţi părinţii îşi doresc să se înţeleagă bine în primul rând cu copiii lor, şi, dacă se poate, mereu. În această relaţie fiecare are de făcut mult. Am să dau un exemplu numai:

părinţii să fie deschişi cu copiii, iar copiii să ştie că şi părinţii au avut şi au suferinţele lor.

Am în lucru o carte pe care am intitulat-o: Suferinţele copiilor izvorâte din Suferinţele şi Neştiinţele părinţilor.

În timp ce scriu aceste rânduri mă gândesc la bucuria pe care aş avea-o dacă l-aş vedea şi dacă l-aş auzi pe acest spirit născut din marele filozof, fac o pauză, deschid televizorul, suntem în 24 noiembrie 2006 şi, minune!, vorbeşte călugărul Rafail Noica. Aud că a coborât din Munţii Apuseni unde s-a retras din anul 1993 şi se adresează oamenilor la Alba Iulia. Spune că este călugărit de la vârsta de 23 de ani, că la 13 ani a plecat cu mama lui în Anglia. Îl văd şi are aceeaşi prezenţă luminoasă ca în fotografia de pe cartea despre care am vorbit mai sus.

Sunt inundată de iubirea lui Dumnezeu. Ce pot să cer mai mult!?

Când sunt dăruită de Viaţă cu asemenea întâmplări, pe care cu timpul o să le cuprind într-o carte, mă gândesc la elveţienii Wolfgang Pauli şi Carl Gustav Jung care au formulat în 1951 (anul naşterii mele) principiul sincronicităţii, al conexiunii acauzale prin coincidenţe semnificante care se referă la apariţia simultană a două evenimente printr-o „coincidenţă semnificantă”, fără relaţie cauză-efect. Principiul are în vedere co-apariţia de realităţi fizice şi psihice care de obicei sunt independente.

Este foarte verosimil, după Jung, ca materia şi psyché să fie două aspecte ale uneia şi aceleiaşi realităţi-unus mundus. Dar acesta este alt subiect.

Eu cred în îngeri şi în Duhul Sfânt.

Închei şi spun: Mulţumesc, Doamne!

Textul a fost scris în noiembrie 2006, publicat în anul 2007.

Revăzut azi, Joi, 16 octombrie 2014,  într-o zi tristă pentru mine din multe motive, dar doar

despre unul am să amintesc, şi anume, că am aflat,

de la  foştii mei colegi din Parlament, că a murit minunata juristă şi om de suflet, Clara Melinte.

Doamne, odihneşte-i sufletul în Lumină!

Mereu ne convingem că suntem temporari aici pe Pământ.

Bistriţa,  Joi,  16 octombrie 2014 Jeniţa Naidin