Jenita Naidin

De curând,  am citit o carte a savantului Jared Diamond din seria SCIENCE MATERS, care m-a pus pe gânduri.

Prin această serie de 12 cărţi, oameni de ştiinţă eminenţi din domenii diferite îşi fac cunoscute ideile şi teoriile cele mai noi pentru publicul larg. Volumul a fost publicat simultan în 25 de limbi şi lansat concomitent în peste 50 de ţări.

Este posibil ca, citite în ansamblul lor, în aceste lucrări ideile despre Om să fie prezentate astfel încât să se facă distincţia cuvenită, dar deocamdată din cartea despre care vorbesc rezultă că omul este un animal.

Pe coperta finală a cărţii este un text al omului de ştiinţă J. Diamond care ne spune: „În comparaţie cu obiceiurile sexuale ale celorlalte animale, cele ale oamenilor par bizare: suntem singura specie care îşi duce viaţa sexuală departe de privirile indiscrete ale semenilor; mai mult, oamenii fac dragoste oricând, reproducerea nefiind singura raţiune a sexului.”

Din cuprinsul lucrării, ca şi din cuvintele de mai sus rezultă că noi, oamenii, suntem trecuţi în rândul animalelor. Ni se spune că există aproximativ 4300 de specii de mamifere şi că sunt preocupări serioase pentru a vedea de ce copiii nu sunt alăptaţi de taţi, dar şi la ce foloseşte menopauza femeilor.

Ei bine, îmi doresc să trăiesc să citesc cum toţi oamenii de ştiinţă nu ne mai numără în rândul speciilor de mamifere, dar nu garantez că se va întâmpla curând. Deocamdată oamenii de ştiinţă care fac publice rezultatele unor cercetări impresionante despre viaţă sunt divizaţi: unii publică ceva asemănător cu ce am citit în cartea domnului J. Diamond, iar alţii, precum Ervin Laszlo ne spun: „Materia şi mintea au evoluat dintr-un pântec cosmic comun: câmpul energetic al vidului cuantic. Interacţiunea minţii şi conştiinţei noastre cu vidul cuantic ne leagă de alte minţi din jurul nostru, precum şi cu biosfera planetei. Ne «deschide» minţile către societate, natură şi univers.”

Toate la timpul lor însă sper să discutăm  mai mult despre faptul că fiinţa umană nu se poate compara cu nimic, nu are cum să provină din maimuţă, pentru că suntem desprinşi din Divinitatea eternă, infinită, că de acolo venim ca o energie specială, nedestructibilă şi tot acolo ne întoarcem după experienţa terestră.

Dacă oamenii de ştiinţă, deşi conştienţi că nu au epuizat cercetările, ne spun că strămoşii noştri au fost animale, eu cred că există pericolul să apară şi posibilitatea la unii oameni să se poarte ca animalele.

Or, după părerea mea, trebuie să le spunem semenilor noştri că noi, oamenii, am învăţat să ocrotim animalele, dar nu pentru că suntem rude cu ele, ci pentru că avem conştiinţă şi raţiune şi ne putem stăpâni firea cea oarbă.

Nu contest faptul că în acest studiu, ce are subtitlul Evoluţia sexualităţii umane, găsim informaţii ştiinţifice importante despre viaţa unor oameni din cele mai îndepărtate colţuri ale Pământului, despre evoluţia oamenilor şi a animalelor şi că în mod pozitiv induce ideea cum poate omul să se distanţeze de instincte şi să le abordeze inteligent pentru a nu suferi din cauza vieţii sexuale. De asemenea, informează despre lactaţia masculină, despre evoluţia rolului bărbaţilor şi a menopauzei feminine, despre cât de dezastruoase ar fi rezultatele căsniciilor dacă ovulaţia ar fi făcută publică şi redă rezultatele unor cercetări spectaculoase în domeniul semnalelor corpului.  Însă, chiar dacă autorul ne spune: „Suntem nişte animale excepţionale, în sensul că taţii şi mamele noastre rămân adesea împreună…”,  tot nu putem fi de acord să fim trecuţi în rândul animalelor. Se vorbeşte tot timpul, în carte, despre cauzele nefericii umane ca fiind determinate de interese genetice. Nu se aminteşte deloc despre lipsa iubirii care, de fapt, este cauza nefericirii umane. Mă îngrijorează faptul că tot ce e scris despre om în această carte e amestecat cu „normele celorlalte 30 de milioane de specii de animale din lume.” Semenilor noştri, cărora unii dintre noi le spunem „măi animalule”, nu le este de folos să-i îndoctrinăm cu studii că facem parte din această specie. Nu îi ajutăm pe oameni dacă îi definim negativ, dacă îi  trecem în rândul animalelor. E bine ca omul să ştie că există o diferenţă între condiţia fiinţelor necugetătoare şi condiţia omului creat „după chipul lui Dumnezeu” şi destinat să îşi stăpânească firea. Nu putem fi de acord nici cu terminologia din carte, care nu distinge între om şi animal: suntem cu toţii masculi şi femele.

Este adevărat că energiile tuturor lucrurilor din Univers sunt corelate între ele, totul este conectat cu restul, dar suntem diferiţi. Oamenii au origine diferită de cea a animalelor, natura omului este spiritul pur. Unii dintre noi ar spune că nu suntem animale fiindcă ne deosebim de acestea fiind capabili să facem mult mai mult rău decât ar putea face vreun animal vreodată. Poate de aceea, spre sfârşitul vieţii, medicul psiholog Carl Gustav Jung spunea, adresându-se conducătorilor guvernelor şi cerându-le fonduri pentru îngrijirea oamenilor bolnavi sufleteşte: „Sunt mai periculoşi creierii omului decât ghearele leului”. Apelul era adresat puţin înainte de anul 1960. Mai târziu, preocuparea pentru studierea emoţiilor umane a fost constantă, astfel încât în anul 2002, UNESCO a demarat o iniţiativă mondială de promovare a educaţiei sociale şi emoţionale.

Prin cunoaştere putem să prevenim cruzimile inumane datorate unui element îngrijorător al psihicului uman reprezentat de ostilitatea lipsită de scrupule ca emoţie distructivă. În acest context, să ne amintim câteva lucruri despre oameni.

Se pare că civilizaţiile vechi tratau în mod egal înţelegerea lumii din preajmă cu înţelegerea lumii spirituale; preoţii din temple investigau domenii ale ştiinţei.

Încă înainte de Hristos, apar întrebările filozofilor din Grecia antică: „De ce suntem aici?  Ce ar trebui să facem cu vieţile noastre?” şi mii de ani oamenii au studiat cerul cu ajutorul astrologiei. Apare alchimia, cercetarea pentru obţinerea transmutaţiei şi a imortalităţii, care a sporit ştiinţa numită chimie, care mai târziu s-a specializat în fizică atomică şi în biologie moleculară.

Exista înainte de Revoluţia Ştiinţifică o lume vie. Era „Marele Lanţ al Existenţei” ce se întindea de la Dumnezeu, prin îngeri, către om, animale, plante şi minerale, fiecare dintre acestea avându-şi propriul loc în întreg. Oamenii vroiau să ştie cum funcţionează natura, nu ca să o poată domina şi controla, ci pentru a  trăi în acord, în armonie cu ea. „Ştiinţa era căutată pentru gloria lui Dumnezeu.”

Începând cu anul 1543 toate acestea s-au schimbat, omul a încercat să-l blocheze pe om în cercetările sale, dar evoluţia, cu preţul unor vieţi umane, a mers mai departe. Copernic, vestit astronom polonez, a fundamentat ştiinţific concepţia heliocentrică potrivit căreia Soarele se află în centrul universului, iar Pământul împreună cu celelalte planete se rotesc în jurul acestuia. Atunci descoperirile sale nu au fost recunoscute de către Biserică. Apoi, Giordano Bruno a confirmat calculele lui Copernic, dar Inchiziţia l-a ars  de viu. Mai departe Galileo Galilei, fizician şi astronom italian, susţine ideile lui Copernic, face şi alte descoperiri ştiinţifice, şi, fiind chemat în faţa Inchiziţiei, rosteşte în anul 1633 vestitul: e pur si muove (şi totuşi se mişcă), dar pentru că era prieten cu Papa a fost doar închis la domiciliu până la sfârşitul vieţii. Datorită marilor descoperiri ale lui Galileo ştiinţa nu mai era proprietatea Bisericii. Se pare că de atunci oamenii de ştiinţă, considerând inutil şi periculos să se certe cu Biserica, nu au mai formulat legi despre Dumnezeu, sufletul omenesc, natura umană şi societate, ci şi-au restrâns activitatea cercetând materia. Sute de ani, generaţii de oameni de ştiinţă au considerat că nu au nevoie de Dumnezeu. În zilele noastre ştiinţa e folosită şi pentru a clarifica perspectiva asupra lumii în care trăim, iar Biserica respectă şi foloseşte ştiinţa. Dialogurile interconfesionale şi dialogurile dintre reprezentanţii religiilor lumii şi oamenii de ştiinţă sunt o realitate cu rezultate benefice.

Cred că este bine să nu uităm că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu în continuu progres şi că îşi croieşte drumul spre infinit într-o continuă transcendere  orizontală şi verticală. Omul este fiinţă raţională şi cuvântătoare, însetată de nemurire. În fiinţa lui intimă, el conştientizează drumul său, caută să armonizeze dorinţele ce tind către mulţumirea de sine cu cerinţa binelui social şi, astfel, îşi poate realiza Eul său nobil. El ştie că numai în muncă îşi descoperă fiinţa. Acţiunea omului e libertatea lui. Iubirea omului creează, iar creaţia e revelaţia sa. Ştim că oamenii sunt singurele fiinţe care pot intra în rezonanţă cu toate celelalte lucruri din Univers. Putem să primim energie şi putem să emitem energie. Conştiinţa noastră poate purifica, construi, sau, dimpotrivă,  poate întina, deconstrui.

Gândurile şi sentimentele noastre influenţează Universul în orice clipă, de aceea cred că e bine să gândim că nu suntem din specia ANIMALE, că suntem făpturi deosebite, create de la Început aşa şi destinate a fi OAMENI şi că putem ocroti animalele, dar şi pe noi înşine, respectând Universul, respectând Legile Divine. Noi, oamenii, suntem în primul rând Suflet, Spirit de esenţă divină, deosebită de celelalte esenţe divine din Univers. Ne aflăm libertatea şi desăvârşirea în iubire necondiţionată, deci în Înţelepciune.

Să credem că suntem deosebiţi de animale, dar trebuie să le ocrotim, să credem că trupul nostru fizic este Templu al Sfântului Duh, să credem că sufletul e mai mare decât toate comorile pe care le adunăm, decât toate teoriile pe care le dobândim după ce experimentăm. Urcarea sufletului spre o mai mare nobleţe, crearea unei conştiinţe curate nu sunt împiedicate atâta timp cât dorim asta.

Cum nimic nu este întâmplător, când finalizasem de parcurs studiul despre care scriu, am primit numărul din septembrie 2007 al Mesagerului literar şi artistic şi astfel, două din articolele din ziar m-au motivat să-mi notez gândurile ce s-au ivit în mintea mea. Este vorba de editorialul domnului Virgil Raţiu, „Nu e rău să te laşi de gândit”, care m-a convins să gândesc mai intens, şi de articolul domnului Victor Ştir, „Heidegger îndrăgostit”, care m-a convins că avem nevoie să îi citim pe filozofi, ei ne pătrund de faptul că aprioricul uman este fundamental diferit de cel al animalelor, asta pentru că Omul are capacitatea de a naşte idei, de a formula judecăţi, de a se îndrăgosti.

Mă bucur de apariţia Mesagerului literar şi artistic deoarece eu cred în ideea conform căreia cultura pare să intre în corpurile noastre, influenţându-ne fiziologia.

Asemenea cărţi ca aceasta a savantului J. Diamond intitulată  De ce e sexul o plăcere?, citite cu intenţia de a cunoaşte preocupările oamenilor de ştiinţă, rezultatelor cercetărilor lor şi cu mintea la Dumnezeu, nu fac decât să ne întărească şi mai mult convingerea că nu suntem animale. De altfel, titlul este comercial şi tentant, atât pentru cei care au cunoscut viaţa cât şi pentru cei care nu au cunoscut-o, dar mai ales pentru cei tineri. Există şi oameni adevăraţi, care nu au cunoscut nici o plăcere în viaţa sexuală deşi au născut şi crescut oameni, cum există şi oameni care nu au cunoscut-o deloc renunţând deliberat şi care trăiesc cu adevărat în curăţenie retraşi în mănăstiri şi toţi aceştia citesc studii pentru cunoaştere şi instruire şi spre a fi de folos celor care cer ajutor spiritual-cognitiv. Sper ca tinerii care citesc cartea să îi înţeleagă rolul de document ştiinţific. Semnalez tentaţia cărţii de a forţa un sens pozitiv al „animalităţii” noastre.

Noi, oamenii, posedăm conştiinţă care ne împiedică să fim animale. Ne putem armoniza cu natura, ştim că avem două genuri prevăzute prin creaţie – masculin şi feminin – şi cunoaştem atât căsătoria cât şi calea îngerească. Omul este „recapitulare şi conştiinţă a întregii creaţii”, cum s-a spus.

Avem capacităţi înnăscute pentru a fi Oameni,

să nu le subestimăm ci să le cultivăm pentru a trăi cât mai armonios,

plini de Recunoştinţă şi de Iubire.

Articol postat, pe 1 sept. 2011.

Jeniţa Dodiţă Naidin