Un poet ardelean – Iulian Dămăcuș
„Văpaie albă-
cireşii înflorind
până la cer”
aici şi cu albinele pe flori…
Azi, 25 aprilie 2012, vă invit să citim din creaţiile unui poet şi romancier ardelean.
Poezii scrise de Iulian Dămăcuş
*
DRUMUL
Un du-te vino, cam asta-i viaţa
dar plecările nu-nseamnă defel
reveniri
precum întoarcerile nu pun capăt
plecărilor
De toate acestea mi-e teamă
cum de cuvintele ce trebuie tăcute
ori de asfinţitul ce se petrece-n taină
şi de întrebarea dacă urmează
un alt răsărit…
Să adorm pe o pernă
albă de amintiri
Învelit cu privirea caldă a mamei
Anevoioase-s călătoriile (aşteptări
îngrămădite)
în lungul drum către ziuă
îngreuiat de leşurile atâtor vise.
***
FLOAREA-SOARELUI
În traista cu flori dalbe –
toate merele satului
Voci de copii
urmărite de Irozii
nopţii
îl caută pe Prunc
Nici odată mere mai roşii
mere mai dulci
De acum
Până-n vecie!…
*
Eu tot mai cred
că a doua venire
va fi atunci când
copil
voi dormi în iarbă
lângă şirinca
de floarea-soarelui!…
***
Din volumul Antologie de autor – Poezii, Editura Dacia XXI, Cluj, 2010:
VIOLETELE
N-am decât nişte pământ
în căuşul palmelor
Nisip pentru violetele
Care
Mă aşteaptă la fereastră.
Bucuria lucrurilor simple!
Reazem bastonul
de uitare,
şi-ntineresc!
***
MAMA
(fragment)
O văd lustruindu-şi pantofii
şi aranjîndu-şi rochia
de mers la biserică
[…]
Ultima dată
pregătirile au durat mai mult,
şi de-abia pe la vecernie
porni de-acasă/chemată
de clopotele vechi
ale căror glasuri
scuturară
ultimele frunze de salcâm…
***
Din cartea : „E plin de petale paharul uitat Haiku – antologie de autor”:
*
După lungul toast –
flămând mai era
doar oratorul…
*
E frânt vecinul –
toată seara s-a luptat
cu Grasa de Cotnari…
*
Văpaie albă-
cireşii înflorind
până la cer
*
Cum stau pe prispă-
îmi odihnesc mâinile
pe Carul Mare
***
SCRISOARE
Teoretic, mai exist
Poate vă miră, prieteni
că mă auziţi la telefon, sau
mai primiţi cîte-un e-mail
E drept, nu m-aţi mai văzut de mult
fusese un eveniment, atunci, se scrisese despre
Oricum, după aceea
de cele mai multe ori plecam…
Cineva şi-aducea aminte din când în când
că m-ar fi întîlnit pe o stradă lăturalnică
acolo unde mă aruncase întîmplarea
sau
aşteptând în faţa unei uşi albe, pe care
citeam cuvintele numai de mine văzute
(de fapt erau aceleaşi pe care le murmurau
ochii tuturor celor care, împreună , aşteptau…)
Apoi, pentru încă un răgaz de lectură sau
de mărturisiri/ file şi lacrimi/
lumina se zărea un şir de nopţi
şi la geamul meu…
Între timp s-a schimbat ora,
şi timpul a făcut un salt înainte
mai târziu s-a smucit înapoi ca un cal nărăvaş!
Cînd să te mai întîlneşti,
ce se mai poate planifica astăzi,
în nestatornicie?
Teoretic mai exist…
şi cine stie, în primăvară
mă veţi întâlni în firul de iarbă
oferindu-se Mielului,
sau în vreun ghiocel, cu privirea plecată
ruşinat că a lipsit la ultima întâlnire…
***
KALISSA
Kalidasa : Ceea ce trebuie să se-ntâmple, are porţile deschise pretutindeni.
Son sourire m’ensorcelle
Keen’ V (J’aimerais trop…)
*
Mary cea blondă mi-a telefonat :
De la ora 7,30 eşti bunic!
Aşa începu ultimul sezon
al marilor iubiri!
N-a aşteptat
să vină medicul (navetist)
Grăbită,
mai încercase într-o noapte
să ardă etapele/
Uite în ce poziţie doarme
parcă aleargă/ săgeată
din arcul Săgetătorului
Cu cezariană, desigur… Ei, nu
mai spune!… Fata-i hotărâtă, ce ajutor?!
Constat şi nimeni nu se miră: coana ica
( nu divulg le choix du surnom…) ar dori
să coboare de pe scaun, din pat
de pe masă, fără ajutor păşind
prin aer ca pe podea/ Sus şi jos
nu prea înseamnă mare lucru pentru ea
doar dacă dă cu capul (creşte ca din apă,
coana) de tăblia mesei/ Mai există
ceva deasupra mea!? pare a se-ntreba
cu gura care nu ştie cuvântul, cu ochii
ce nu lăcrimează/ Dacă mama se sperie
ea plânge, dacă nu, nu! Arată doar cu degetul
locul nou descoperit/ ce urmează a fi pedepsit
cu palma, pumnul, lingura sau mătura (nu
se cunosc criteriile de alegere (încă)…
Pentru gestul poruncitor al degetului
(aşa a descoperit camera…) am criticat-o
mereu: – Ce mai doreşti, doamna lenin?
Perseverentă, n-a rezonat…
Kalissa mai află că pământul există
atât în urma, cât şi în faţa ei, nu doar sub
tălpile-i degrab’ trecătoare/
când adesea i se-ntâmplă să cadă-n nas/ în
nasul ei turtit ca o frunză de trifoi, în
nasul ei mignon, de ică, făcut anume
pentru astfel de situaţii/ când,
dacă mamă-sa ţipă, ea plânge. Dacă
nu, nu! Şi galopul continuă!
Cu întreruperi marcând – se pare – tonurile
cele mai înalte ale bucuriei/ când
sare întruna şi mâinile împing parcă aerul şi
desigur – ea crede că
orice nouă săritură e mai înaltă. Într-o zi
a reuşit să ajungă chiar la etajul unu!/ Ninu –
adică eu – a trebuit să facă eforturi disperate
s-o readucă la sol! spre uimirea întregii
asistenţe blochiste (mamă-sa era la dentist).
Kalissa nu apreciază ţinutul de mâna
pe stradă/ şi dacă vede că omul nu pricepe,
cu mâinile la spate îşi continuă bătrâneşte,
drumul.
E drept, nici înainte de-a umbla nu
prea era robace şi supusă/ un zâmbet
aşa, din când în când/ iar acum –
să spărie gândul – se uită cu ochii semi-închişi
sau semi-deschişi, enigmatic
( dacă-ntr-o zi va trage cu ochiul?!)
– Ştiu că eşti tu, Ninule, mi-ar fi spus
dacă ar fi ştiut vorbi / şi dacă
aveam pe-atunci acest nume… O plimbare
prin apartament, nişte semnale sonore –
cele mai prieteneşti cuvinte pe care
le-am auzit vreodată! Închidea ochii şi
adormea: – Noi nu reuşim!
Eu reuşeam, şi eram tare mândru!
Şi dacă-ntr-o zi va trage cu ochiul şi –
mi va spune: – Nu mai am chef de viaţă. gen.
Într-o zi – să fi tot avut un an jumate /dacă/
n-a reuşit nicicum să-l reţină pe Vily Taciturnul
de la 3. Toate zâmbetele, farmecele, jucăriile/
nici chiar un loc pe canapea! Nimic nu l-a putut
dezlipi de fusta maternă, nimic
n-a oprit plecarea (vezi – despărţirea)
Lacrimi, adânci suspine/ ruperea relaţiilor
de bună vecinătate…
Cei mari sunt prea mari
Cei mici, mici şi proşti
Câte unul mai isteţ
care-o admiră: – Cea mai ordonată,
miroase frumos. gen.
Mai mult mamă-sa se bucură/ îşi imaginează/
Dar Kalissa îi priveşte cu ochi de pisică
şi-i judecă. În acele momente nici un zâmbet
nemişcare totală/ chiar încordare!/ Aşa
am surprins-o la tobogan cu un picior
deasupra prăpastiei/ o scândură lipsă/ Pe
hinta de alături, unul de vreo 7 ani se dădea
rotund. epic.
Oglinda e /încă/ pentru situaţii speciale:
dacă degetul-lenin se ridică până
la înălţimea ultimului raft al bibliotecii
sau spre cel mai îndepărtat bibelou
undeva printre culmile dulapurilor de nord… ori
când plânge: – La oglindă de când n-am mai fost?!
La plâns (oarecum) motivat plângem împreună
până la inundaţie/ până la secetă!
Când e moft: – Vai ce urâtă! (mimică, strâmbături
cuvinte, accesorii). Succesul? Merită încercat,
dar aşa s-a cunoscut:
degetul meu pe nasul ei
degetul ei pe nasul meu
degetul meu pe nasul meu
degetul ei pe nasul ei (sus-prezentat…)
Oglinda nu se-nşală…
***
N.B. ( sub formă de regret) la poemul neterminat…
Eşti ultima mea muză…
De lacrimi se inundă casa:
Sunt Ni/nu Kalidasa…
***
Aceste poezii, unele scrise pentru nepoata sa, Kalissa,
sunt de o frumuseţe aparte.
Mă bucur că aţi avut un prilej pentru poezie.
Jeniţa Dodiţă Naidin
