VICENTE BLASCO IBANEZ – GABRIEL LUNA
În anul 1989, la Editura ALBATROS, București, a văzut lumina tiparului cartea: GABRIEL LUNA, scrisă de Vicente Blasco Ibanez, tradusă din limba spaniolă de Esdra Alhasid.
Când a fost publicată de autor, la Madrid, în anul 1903, acestă operă avea titlul: LA CATEDRAL.
Lectura acestei cărți am făcut-o grație Familiei Dorina și Dorian DAVID, care mi-au împrumutat-o din biblioteca lor personală. Eram în data de 14 Aprilie, înainte de Paști 2025, și, cum mereu am „în lucru” mai multe proiecte, am început să citesc. Prima propoziție a constituit un imbold energizant:
„Începea să se lumineze de ziuă când Gabriel Luna ajunse în fața catedralei”.
Atunci, mi-am zis: dacă este vorba de o catedrală, mă interesează.
Mai demult, m-am confesat public despre faptul că, până să am o percepție mai largă despre existența lui Dumnezeu, – percepție care m-a îndreptățit să afirm mai târziu: – eu știu că Dumnezeu există -, în adolescență și tinerețe, în sinea mea, aveam credința nemărturisită, era un secret al meu, anume, că, Dumnezeu există fiindcă dăinuiesc de veacuri catedrale, pe care oamenii nu le-ar fi putut construi așa de înalte și puternice dacă nu ar fi existat Dumnezeu.
Dar, pe lângă nevoia de a citi despre catedrala din Toledo, în timpul lecturii, m-au acompaniat și cuvintele Dorinei David, pe care mi le-a spus în momentul când mi-a adus cartea, cuvinte pe care le citez:
„Mai ales, m-a impresionat această carte prin faptul că exemplifică situația tragică, dar universal valabilă, cum Binele este plătit cu rău.”.
Astfel, aveam acum suficiente motive să mențin cartea în apropiere până când timpul m-a ajutat să o parcurg integral.
Urmare a acestui travaliu, lectura a 253 de pagini, muncă benefică pentru spiritul omenesc, voi menționa câteva din însemnările mele.
Cu talentul său de scriitor, Vicente Blasco Ibanez prezintă, la început, întoarcerea lui Gabriel Luna, personajul principal al operei despre care vorbim, în Toledo, după ce cutreierase mulți ani prin Lume.
Gabriel Luna avea acum posibilitatea să compare alte catedrale, văzute de el cât timp a fost plecat, cu cea din Toledo, „biserica mamă spaniolă”. Se gândea cum unele aveau expuse privirilor toate laturile, iar acest monument putea fi privit în măreția lui doar din piațeta primăriei. Era duios la gândul că în acest lăcaș trăiseră toată familia lui, iar el, tot acolo, „își petrecuse perioada cea mai bună din viață”. Acum aștepta să vină ora deschiderii catedralei.
„Sosise la Toledo în noaptea de dinainte, cu trenul de Madrid. Înainte de a se închide într-o odăiță din „Posada de la Sangre” – vechiul han, locuit și de Cervantes, simțise un imbold nestăvilit de a vedea catedrala”.
Aflăm multe detalii despre exteriorul catedralei, dar și despre modul cum a fost construită: „într-o denivelare de teren și se afla acum pe un plan mai jos decât străzile înconjurătoare”.
Intrând în catedrală, după șase ani de când o văzuse ultima dată, întâlnea oameni cunoscuți: mai întâi Clopotarul, apoi, Eusebio paraclisierul tabernacolului, și a urmat Esteban, căruia i-a ieșit în cale: „Esteban, Esteban! Îngăimă Gabriel ieșindu-i înainte înainte în fața porții prezentării”.
După un timp de șovăială, Esteban îl recunoscu pe fratele său, care era mult schimbat din cauza suferințelor fizice și psihice:
„-Gabriel! Frate!… Oare tu ești?”
După multe întrebări și răspunsuri grele de emoții, Gabriel i-a cerut fratelui său să îl ajute:
„Mă îngădui alături de tine?”
Esteban îi răspunde:
„(…) N-ai să mori, eu te voi îngriji de acum încolo. Ai nevoie de liniște și dragoste. Catedrala te va vindeca. Aici îți vei însănătoși mintea bolnavă ca a lui Don Quijote. Ți-aduci aminte, când erai copil, ne citeai la șezători povestea lui? Înfumuratule, ce îți pasă ție că lumea asta este mai bine sau mai prost orânduită? Așa am găsit-o și așa va fi întotdeauna. Hai, urcă să mergem sus. Și, împingându-l pe vagabond cu un gest drăgăstos, ieșiră din galerie printre cerșetorii care urmăriseră cu priviri curioase întrevederea.”
Cei doi frați și-au povestit întâmplările din viețile lor, din timpul în care nu s-au mai întâlnit personal, chiar în casa familiei Luna, casa părintească, lăsată lui Esteban în memoria tatălui lor. Locuind acolo, Gabriel a început să se întâlnească cu rude, cunoscuți sau cu persoane pe care nu le-a mai văzut niciodată. Iată momentul când îl cunoaște pe nepotul Tomas:
„(…) se deschise ușa care dădea spre galerie și apăru capul unui tânăr.
-Bună ziua unchiule! (…)
-Treci, destrăbălatule, treci spuse Esteban.
Și adaugă adresându-se fratelui său:
-Știi cine-i puștiul? Nu? Păi este fiul bietului nostru frate, Dumnezeu să îl aibă în pază. Trăiește în camerele de sus ale galeriei împreună cu mama sa care spală rufele domnilor canonici de la cor, și plisează unele stihare pe care e o plăcere să le vezi. Tomas, tinere, salută-l pe acest domn. Este unchiul tău Gabriel, care abia a sosit din America, de la Paris și nici eu nu mai știu de pe unde!”
Când l-a cunoscut Gabriel pe don Luis, amândoi s-au înțeles că muzica este cea mai plăcută dintre arte și că își vor povesti viețile, iar don Luis abia aștepta să asculte un om care a străbătut lumea.
În această carte, Vicente Blasco Ibanez ne prezintă pagini de istorie a familiei Luna care a intrat în serviciul bisericii primate . „Toți acești Luna erau la fel de vechi ca și temelia bisericii”.
Prin tot ce citim, vedem evoluția lucrurilor într-o lume veche, dar mai ales evoluția vieții din catedrala din Toledo. De asemeni, aflăm despre copilăria lui Gabriel, copil frumos înzestrat de Dumnezeu și alintat de familie, fiind ultimul născut, cât și despre speranțele ce și le pusese în el tatăl lui bătrăn:
„Domnul Esteban, din ce în ce mai încovoiat și slăbit, zâmbea satisfăcut în fața ultimului său vlăstar. Va fi gloria familiei. Se numea Luna, și putea aspira la orice, fără teamă, căci în rândurile ei, în trecut, se numărau și papi. (…) Ce altceva putea ajunge Gabriel decât sacerdot? -pentru lumea aceea – lipită încă de la naștere de catedrală, precum excrescențele pietrei, și care îi considera pe arhiepiscopii de Toledo drept ființele cele mai puternice din lume după papă – singurul loc demn pentru un băiat înzestrat era biserica. (…) La seminar Gabriel a dus existența obișnuită a studentului harnic (…)
Umanistică, teologie, drept canonic, pe toate le învingea cu o ușurință extraordinară acel tinerel ce își uimea profesorii. (…) Pe Gabriel îl pasiona mai mult studiul istoriei catedralei și al principalilor ecleziaști care au condus-o. În el clocotea dragostea vehementă a familiei Luna pentru imensitatea aceea de piatră, un fel de maică eternă.”.
Prin studierea temeinică a cărților despre catedrală, Gabriel cunoaște istoria catedralei și a Spaniei, iar prezentarea din această carte este demnă de un capitol din Istoria Religiilor, meritul fiind a autorului Vicente Blasco Ibanez.
Odată cu revoluția din septembrie din Spania, și cu moartea tatălui său, Gabriel vede că biserica este în pericol, uită de cărți, și, împreună cu fiul clopotarului s-a alăturat unor „cete mărunte ce străbăteau La Mancha, și au trecut apoi în Valencia și Catalonia, dornici de acțiuni importante pentru cauza lui Dumnezeu și a regelui, (…) Gabriel descoperi un farmec bărbătesc în această existență barbară, mereu sub stare de alarmă, așteptând apropierea trupei. Îl făcură ofițer, avându-se în vedere studiile sale și scrisorile în care era recomandat de unii dintre funcționarii bisericii primate”
Când războiul luă sfârșit, Mariano, clopotarul reveni cu gândul că i se va preda turnul catedralei căci făcuse trei ani campanie pentru religie, iar Gabriel alese emigrația, „nu-l mai atrăgea reîntoarcerea”.
Gradul înalt de cultură, pe care îl avea, l-a ajutat pe Gabriel Luna să răzbată într-o lume dificilă, dar și să își îndeplinească dorința de a ajunge la Paris. „Viața în Franța îi schimbase radical ideile. Trăia sentimentul că nimerise pe o planetă nouă.”
În acest fel, Gabriel a evoluat intelectual foarte mult, mergea să audieze cursuri la College de France, îl admira pe Ernest Renan (1823-1892), filozof, istoric care a scris opere istorice despre începutul creștinismlui, și, timp de doi ani nu a făcut altceva decât să citească.
Astfel, observăm cât de multiple sunt manifestările gândirii umane, Gabriel având o gândire doritoare să înțeleagă, mereu făcea constatări, în funcție de ceea ce citea: „El avea încredere în puterea ideilor și în evoluția fără violență a umanității”.
Mai târziu, s-a înapoiat în Barcelona și viața lui a devenit foarte grea, curajul i-a dispărut, se gândi la moarte, iar apoi, cu gândul la fratele lui, a revenit la Toledo, adică, de unde a plecat.
Aici, dimineața, prima persoană pe care o întâlnea era don Antolin și discutau despre viața lor în catedrală, dar mai întâi se întrebau: „Cum o duci cu sănătatea?”.
Discuții consistente despre muzică purta Gabriel cu don Luis, dirijorul de capelă. „Finalul discuțiilor din toate după-amiezile era același: măreția lui Beethoven, idol al sacerdotului artist.
Cu mătușa lui Tomasa, Gabriel se împăca foarte bine, și, de aceea, de la ea a vrut să afle ce s-a întâmplat cu Sagrario, nepoata sa, „și ce se întâmplase în casa fratelui său. (…) dumneata mă vei lămuri. Tuturor pare că le e teamă să vorbească despre asta. Până și nepotul meu Țică, ce este atât de flecar (…) tace când îl întreb”. Însă, bătrâna Tomasa i-a povestit lui Gabriel toată nenorocirea, care însemna dispariția tinerei Sagrario, după ce logodnicul ei o părăsise. Gabriel s-a hotărât să o caute și, în final a găsit-o. Pentru ca să o aducă în catedrală a trebuit să poarte discuții ample cu fratele său, Esteban, tatăl tinerei, care nu vroia să o mai primească acasă.
Vicente Blasco Ibanez a scris, mai ales în capitolul V al acestei cărți, pagini care conțin îndrumări psihologice pentru părinți universal valabile.
Citez din argumentele lui Gabriel către fratele său:
„Gândește-te, Esteban la modul cum biata ta fiică s-a prăbușit. În ce chip ai pregătit-o pentru a se putea apăra de răutatea lumii? Ce arme poseda ea pentru a păstra nevătămată ceea ce tu denumești onoare? (…) Tu ai teamă de bârfelile lumii; mie mi-e teamă de mine însumi, de ce îmi va reproșa conștiința în clipele mele de singurătate. Din clipa în care sunt oaspetele tău, nu încetez să mă gândesc la fiică-ta; din clipa în care am aflat cele întâmplate în casa aceasta, mi-am propus ca nefericita victimă să se înapoieze la tine. Nu vrei să revină? Atunci eu sunt acela care va pleca.”
Până la urmă tânăra a început să își amintească de Gabriel care era o rudă ce cutreiera țări îndepărtate, iar acum „îl vedea din nou, îmbătrânit, bolnav ca și ea, însă exercitând asupra celor ce îl înconjurau o fascinație totală prin cuvintele sale, ca o muzică supranaturală pentru lumea aceea cu suflet împietrit. Copleșită de necazurile ei, Sagrario nu avea altă bucurie decât să îl asculte pe Gabriel. Gabriel reprezenta lumea modernă, care timp de ani îndelungați nu pătrunsese în catedrală, și, în sfârșit, se insinua acum, uimind, zguduind din temelii un pumn de ființe care încă mai trăiau în secolul al XVI-lea.”.
Oamenii filozofau împreună cu Gabriel despre muncă, se pronunțau în fel și chip, aveau păreri diferite, mai ales clopotarul, pantofarul, dar Gabriel, în dezacord cu ceilalți spuse: „munca nu este nici pedeapsă nici virtute: este o lege aspră căreia îi suntem supuși pentru propășirea personală și a speciei umane. Fără muncă nu ar fi existat civilizație.”.
În numeroasele lor discuții, treceau prin istoria Spaniei timp de sute de ani, iar Gabriel își exprima clar opiniile lui. Citez câteva: „Monarhii Spaniei, cu excepția primilor Burboni, au fost niște servitori ai bisericii. La nici un popor nu s-a văzut atât de palpabil ca în această țară solidaritatea dintre religie și monarhie. Religia reușește să existe fără regi, însă monarhia nu poate nu poate trăi fără religie.”.
În numeroase reuniuni, Gabriel Luna se întâlnea cu admiratorii săi din catedrală, iar cuvântul său era ascultat cu uimire, iar uneori îi puneau întrebări, cum ar fi: „Unde se află Dumnezeu? Gabriel se ridică în picioare. (…) Dumnezeu suntem noi și tot ce ne înconjoară, viața cu uimitoarele ei transformări, mereu murind în aparență și reînnoindu-se la infinit, este această imensitate care ne sperie cu măreția ei și nu încape în gândirea noastră, materia care trăiește însuflețită de forța care rezdă în ea, într-o unitate absolută (…) Omul este Dumnezeu, lumea este de asemenea Dumnezeu.”.
Sunt interesante paginile din carte în care dialoghează, despre tinerețea lor, Tomasa cu Arhiepiscopul: „Cei doi bătrâni, uitând diferențele sociale, cu această fraternitate resemnată a ființelor care se îndreaptă spre moarte, își reaminteau trecutul. Totul rămăsese neschimbat ca în copilăria lor: grădina, galeria, catedrala.”. Au vorbit și despre invențiile oamenilor: „Celibatul ecleziastic este o invenție a oamenilor, un detaliu de disciplină stabilit în concilii; însă carnea și pretențiile ei sunt anterioare cu multe secole; datează de la paradis. Cine sare această barieră, nu din viciu, ci din pasiune irezistibilă, pentru că nu poate învinge impulsul de a crea o familie și de a avea o tovarășă, acesta greșește, fără îndoială legilor bisericii, dar nu comite o nesupunere față de Dumnezeu.”.
Mai departe, în opera despre care scriu, Capitolul IX, don Antolin îl convinge pe Gabriel să meargă în fiecare după-amiază în catedrală să prezinte „tezaurul și celelalte lucruri prețioase” vizitatorilor străini, avînd ân vdere faptul că era cunoscător al mai multor limbi străine.
În noua sa activitate, Gabriel Luna reușea să transmită mesaje importante și speranțe pentru viitorul Omenirii. Spicuim:
„Tot ce există, până la cel mai neînsemnat produs pe care omul îl crede operă exclusivă a sa, este datorat generațiilor din trecut și din prezent. (…) Gabriel își enunță formula supremă:Totul de la toți, și bunăstare pentru toți. (…) El avea o încredere oarbă în viitor. Omul progresa în același fel ca și societățile. Acestea își calculau evoluțiile lor în secole, pe când ființa umană cu mii de ani. (…) dacă omul, în timpuri îndepărtate în trecut s-a eliberat din ghearele vicisitudinilor naturii, acum are nevoie de marea revoluție a spiritului.”.
Numai că, o parte dintre cei care îi ascultau cuvintele, s-au separat și nu au urmat calea de a se gândi la evoluția spiritului lor, ci, se reuneau pentru a-și descărca ura împotriva nedreptății sociale. Clopotarul, suflătorul la orgă, pantofarul și Țică începuseră să facă planuri cu privire la bogățiile adunate în catedrală din orgoliu și care nu servesc nimănui, spuneau ei, simțindu-se îndreptățiți să și le revendice pentru a scăpa de sărăcie.
Între timp, lui Gabriel i s-a oferit o slujbă, iar el a acceptat ca pe timp de vară să rămână toată noaptea în catedrală ca paznic, postul devenid vacant.
Gabriel și nepoata lui, Sagrario, care l-a apreciat că a primit postul de paznic, stăteau de vorbă, el povestindu-i despre relația sa cât a fost plecat din Toledo, cu o tânără, relație despre care spune: „Nu erau uniți doar prin inimă; creierele lor gândeau la fel. Nu era frumoasă, (…) Singurul lucru frumos la ea erau ochii, ferestrele plânsetului”.
Până la urmă, Gabriel îi destăinuie nepoatei Sagrario că o iubește, „De aceea te iubesc; pentru că îmi ești egală în suferință. Afinitatea electivă ne unește.”
Și, îi spune despre afinitatea electivă:
„Poeții au mințit într-atât despre dragoste, au falsificat-o într-un așa mod, exagerând-o, încât nu se mai știe cu exactitate ce anume este. Și îi vorbea tinerei despre dragoste, explicându-i-o așa cum o înțelegea el. Era o afinitate electivă: așa a denumit-o Goethe, învățatul suprapunându-se poetului frază scoasă din chimie, care dă acest nume tendinței ce o au două substanțe de a se combina formând un nou produs distinct. Două ființe între care nu există această afinitate se pot afla, prin legi false ale vieții, în contact continuu, totuși ele să nu se întrepătrundă, nu se contopesc.”.
În timp ce Gabriel și Sagrario se țineau de mână, în etajul superior se auzea muzică, parcă predestinată, dacă ne gândim cât de aproape era venirea morții lui Gabriel:
„Luna cunoștea acea muzică. Era ultima tânguire a lui Beethoven, acel cântec pe care geniul îl înălța în fața morții cu o melancolie ce producea fiori. -Te iubesc, Sagrario – continuă Gabriel. Din clipa în care te-am văzut revenind acasă, înfruntând cu îndrăzneala resemnată a victimei odioasa curiozitate a oamenilor, m-am simțit atras de tine.”.
După ce a început să funcționeze ca paznic de noapte a catedralei, Gabriel și-a dat seama că, cei cărora le vorbise despre evoluția spirituală a omului, nu integraseră nimic, și, acest lucru îi dădea de gândit. Totuși, îi credea oameni cumsecade.
„Singurul lucru ce îl întrista era faptul că îl vedea pe Mariano ferindu-se de el. (…)
Eu să fug de dumneata? Niciodată. Doar știi că te-am iubit întotdeauna. Când urci la mine, vezi prea bine cum te primim. Îți datorăm mult: ne-ai deschis ochii și nu mai suntem niște animale… Însă mă supără faptul că știu atâtea și rămân totuși sărac; și același lucru li se întâmplă și tovarășilor mei. Nu ne place cu capul plin și burta goală… (…) Ce putem face? (…) Vom vedea noi, și chiar tu o vei vedea. Nu suntem chiar atât de proști precum ne crezi. Tu ești foarte învățat, Gabriel; te respectăm ca pe un învățător; tot ce spui este adevărat; însă nouă ni se pare că atunci când este vorba de lucruri practice …, mă înțelegi? (…) … ești, și te rog iartă-mă, puțin cam cu capul în nori, așa cum sunt toți cei care își petrec viața printre cărți. Noi suntem oameni simpli, însă vedem lucrurile mai limpede. Și se îndepărtă de Gabriel, care nu putea să înțeleagă cauza acestei răzvrătiri a discipolilor săi.”.
Din ultimele pagini ale acestei cărți am constatat de ce Dorina David mi-a propus să citesc această carte, spunând:
„Mai ales, m-a impresionat această carte prin faptul că exemplifică situația tragică, dar universal valabilă, cum Binele este plătit cu rău.”.
Într-adevăr, cei pe care Gabriel Luna i-a respectat, le-a dăruit timpul său, energia sa, deși era cu o sănătate fragilă și cunoștințele sale din tot ce studiase și experimentase într-o viață trăită muncind și suferind, l-au ucis.
Și totuși, cu toată concluzia desprinsă din această minunată carte, GABRIEL LUNA, scrisă de Vicente Blasco Ibanez acum mai bine de un secol, noi să nu uităm că: BUNĂTATEA ESTE BAZA VIEȚII.
Recomand cu căldură lectura acestei cărți, prin renunțarea, pe cât se poate, la privitul filmelor, imaginilor fugitive. Cititul literei tipărite ajută funcționarea în mai bune condiții a creierului uman.
Cu Iubire și Recunoștință
Jenița Dodiță Naidin
Bistrița, 14 Octombrie 2025,
Ziua SFINTEI PARASCHIVA,
la ale cărei moaște mergeam des în timpul liceului,
pe care l-am urmat în orașul IAȘI.
CU FAȚA SPRE LUMINA DIVINĂ