Jenita Naidin

 

 

La Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

 

 

 

Continuăm   să citim   fragmente din cartea:

„JUNG”,

scrisă de  Anthony Stevens, apărută la Editura Humanitas, 1996,

în colecţia: Maeştri spirituali.

Prima postare  a început în data de 15.03.2015.

Astăzi culeg  un text de la pag.144-147.

Încet,  să avem o lectură-studiu  folositoare sufletului nostru.

Citez:

 

«Opinia lui Jung, după care simptomele psihiatrice sunt exarcerbări persistente ale reacţiilor psihofiziologice naturale, n-a fost împărtăşită doar de Freud, ci şi reafirmată de către acei psihiatri contemporani care utilizează în abordarea bolii mentale concepte etologice.

Dr. Brant Wenegrat de la Stanford University Medical Centre din California, de pildă, consideră toate sindroamele psihopatologice, fie ele psihotice, neurotice, ori de tip psihopatic, drept manifestări anormale sub aspect statistic ale strategiilor de reacţie înnăscută (propriul său termen pentru arhetipuri), strategii comune tuturor indivizilor, indiferent dacă sunt sănătoşi sau bolnavi mental.

Jung a dus această concepţie mult mai departe, afirmând că formarea simptomului este ea însăşi un rezultat al procesului de individuaţie, că boala e un act creator autonom, o funcţie a imboldului de creştere şi dezvoltare a psihicului constrâns să se manifeste în condiţii anormale.

Nevroza este, în consecinţă, o formă de adaptare – deşi o „adaptare inferioară”

– a unui organism potenţial sănătos care răspunde cerinţelor vieţii.

„Din cauza unui obstacol oarecare – o slăbiciune sau un defect constitutiv, o educaţie proastă, experienţe nefericite, o atitudine neadecvată etc.

 ( Deschid o paranteză:

Îmi dau voie să adaug aici, la enumerarea de mai sus, o constatare personală  despre situaţii ce  pot duce la nevroză:

stres prelungit şi intens, lipsa concediilor de odihnă ani la rând,  o viaţă lipsită de afecţiune şi de ajutor, prea multe griji purtate de om singur. Închid paranteza).

– omul se retrage din faţa dificultăţilor vieţii…”  […].

Individuaţia e alterată sau o ia pe un drum greşit pentru că individul întâmpină dificultăţi în obţinerea unei adaptări mature, iar asta deoarece anumite nevoi arhetipale esenţiale în procesul său de dezvoltare n-au fost satisfăcute la momentul potrivit, în trecut.

Totuşi lucrul acesta  nu înseamnă că Jung era de acord cu Freud asupra situării invariabile a originii nevrozei în copilărie.

Dimpotrivă, pentru el nevroza era determinată de incapacitatea de a lupta cu împrejurările prezente. Ea poate să apară în oricare din etapele ciclului vieţii ca reacţie la diversele evenimente exterioare – cum ar fi, de exemplu, să mergi la o şcoală nouă, să-ţi pierzi unul dintre părinţi, să-ţi schimbi slujba, să fii chemat la armată, să te căsătoreşti, să fii însărcinată cu primul copil etc.   E adevărat că traumele din trecut pot predispune individul să manifeste simptome neurotice, dar traumele acestea nu constituie cauza nevrozei.

Prin urmare, în opinia lui Jung nevroza este, în esenţă, o formă de fugă din faţa unui eveniment solicitant al vieţii în raport cu care individul se simte dezarmat.

 

Jung îşi învăţa în consecinţă elevii să se întrebe întotdeauna atunci când aveau de-a face cu un nou pacient:  „De ce sarcină încearcă oare să scape pacientul?”

Nu rareori, problema pacientului dispare chiar în clipa când prăbuşirea psihică l-a exclus din viaţa activă, dar viaţa e resimţită ca fundamental sterilă şi lipsită de sens.

„Am văzut adesea oameni care devin neurotici atunci când se mulţumesc cu răspunsuri inadecvate sau greşite la problemele vieţii.

Urmăresc o poziţie socială, căsătoria, reputaţia, succesul exterior sau câştigul, rămânând nefericiţi şi nevrozaţi chiar dacă au obţinut ceea ce urmăresc.

Astfel de oameni se limitează de regulă la un orizont spiritual prea îngust.

Viaţa lor nu are destul conţinut, destulă semnificaţie. Dacă li se dă putinţa să se dezvolte, căpătând o personalitate mai amplă, nevroza lor de obicei dispare. Iată de ce ideea de dezvoltare a fost întotdeauna pentru mine de maximă împortanţă.”

Faptul că Jung înţelegea formarea simptomului ca pe un act creator era extrem de valoros pentru instalarea unei atitudini terapeutice optimiste atât a pacientului, cât şi a terapeutului, deoarece, în loc ca  simptomele să fie  considerate o formă inutilă de suferinţă, ele puteau fi privite ca  „dureri de creştere”  ale sufletului în efortul său de a scăpa de frică şi a găsi împlinirea, ca o nepreţuită şansă de a deveni conştient şi a spori.

Nevroza,

spune Jung,  într-o formulare ce se apropie cel mai mult de o definiţie definitivă,

este suferinţa acelui suflet ce nu şi-a- găsit sensul.

 

PACIENTUL

Mulţi dintre pacienţii care l-au consultat pe Jung au vorbit despre cordialitatea, căldura şi amabilitatea cu care erau primiţi. Simţul umorului, mereu prezent, nu-i îngăduia să pară infatuat ori să-şi dea importanţă; şi niciodată nu încerca să mascheze faptul că e la rândul lui supus greşelilor, ca orice fiinţă umană.

De pildă, odată şi-a întâmpinat un nou pacient profund zbuciumat cu un zâmbet încurajator, spunându-i:

„Văd că ai dat şi dumneata de bucluc!”

Era încredinţat că trebuie să îi trateze pe oameni mai curând ca pe nişte fiinţe umane decât ca pe nişte  „pacienţi”  şi îşi învăţa elevii că fiecare consultaţie trebuie să fie o întrevedere deopotrivă mondenă şi clinică.

De aceea n-a utilizat niciodată un divan sau alte tehnici ori trucuri vădite ale meseriei, tratând pe oricine ca şi cum ar fi fost fundamental normal şi sănătos, dar admiţând, printre altele, că s-ar putea să aibă un necaz.

„Dacă acea persoană are o nevroză, spunea,  asta reprezintă ceva în plus, dar oamenii trebuie consideraţi normali şi întâmpinaţi aşa cum se obişnuieşte în lume”

(Bennet, Meetings with Jung_Întrevederi cu Jung, 32).

Ceea ce îi impresiona pe cei mai mulţi pacienţii săi era gradul în care se afla în interiorul situaţiei analitice, absolut înăuntru:  nu distant şi invizibil, nu un ecran de proiecţii, un manipulator de transfer, un impresar clinic, ci aflându-se acolo ca persoană reală, complet implicată în problemă, respectând pacientul ca pe un egal, neconsiderându-l defel un inferior bolnav.

Dorinţa intensă de a renunţa la orice idee de superioritate personală sau încredinţare că deţine toate răspunsurile mergea mână-n mână cu bucuria de a-şi recunoaşte propria vulnerabilitate, în credinţa că,  „numai doctorul rănit vindecă”.

„E foarte important să nu ştii toate răspunsurile”, spunea.

„Adesea nu ştim şi, chiar dacă am şti, n-ar avea nici o importanţă, căci e mai bine pentru pacient să descopere el însuşi răspunsurile”.»

(Va urma)

*

Priviţi câteva fotografii pe care le-am făcut în satul meu natal, Băbuşa :

Floare din grădina Naşei mele de botez

Naşa mea de botez, octogenară şi minunată!

Bistriţa,  Marţi, 17 Martie 2015     Jeniţa Naidin