Jenita Naidin

Am fotografiat acest copac cu flori albe ca zăpada pe aleea ce duce la Mănăstirea VORONEŢ

*

Fiind vorba de o carte deosebit de valoroasă,

și  pentru că sunt în cunoștință de cauză,  deoarece  am citit-o în manuscris și am tehnoredactat-o,

reproduc aici un articol minunat scris de  un scriitor deosebit de important al Bistriței,

Domnul Victor Știr, şi publicat în  în ziarul Mesagerul.

„Eminescu şi Ovidiu”, o carte ca un menuet

„O parte a meditaţiilor concitadinului nostru Vasile Găurean, profesor de limba română, au apărut sub titlul „Sub raza aceluiaşi Luceafăr: Eminescu şi Ovidiu” la Editura „Junimea” din Iaşi, volumul fiind intitulat „Exegeză de literatură universală comparată”. Tema cărţii este una care a necesitat o serioasă investiţie de timp şi lectură, apoi aşezarea datelor într-o formă care să convingă, fapt pe care autorul l-a împlinit cu asupra de măsură.
Aparent, cei doi mari poeţi sunt greu de „apropiat”, dar Vasile Găurean a găsit elemente comune ale vieţilor şi operelor acestora, cercetând mai întâi familiile: cea a cavalerului Publius în care se naşte Ovidiu, în anul 43 înainte de Hristos, şi cea a căminarului Eminovici. Erau amândouă cu stare, cu un nivel de bogăţie care le-a permis părinţilor să-şi trimită la şcoală copiii, pe Ovidiu – la şcoala de retori din Roma, iar pe Eminescu – la Cernăuţi, Viena şi Berlin. Autorul descoperă prin intermediul operelor tipuri de sensibilitate apropiate pentru frumuseţile naturii, prietenie, pentru cultura clasică, pentru patrie, iubire şi altele, fiecare îndeajuns argumentat pentru a-l edifica pe cititor.
Dacă lui Ovidiu i-a murit de tânăr singurul frate, Lucius, Eminescu i-a pierdut pe Şerban, Niculae Ruxandra, Ilie (tovarăşul de joacă amintit în poezia „Copii eram noi amândoi”) şi Maria. Carierele literare ale celor doi se aseamănă prin succesul fulminant de care s-au bucurat ca poeţi în timpul vieţii; pasiunea pentru greacă a lui Ovidiu o regăsim la Eminescu spre germană, limba în care şi-a făcut studiile şi din care a tradus cu îndârjire lucrări filosofice şi ştiinţifice. După mărturisirea lui Theodor Ştefanelli, coleg la Viena cu Eminescu, poetul ştia îndeajuns şi limba greacă. Stabilirea similitudinilor se sprijină pe analizele detaliate ale lui Vasile Găurean, care identifică elemente insesizabile pentru cititorul curent. „Centrul de greutate” al studiului se găseşte în capitolul „Teme şi motive literare”, din care se reţine fineţea aşezării în text a perspectivelor asupra iubirii ca joc, a poeziei cosmogonice, a norocului trecător în această lume, şi altele. Cei doi mari poeţi sunt printre puţinii din literatura universală care prezintă în poezii spaţii ample, cosmice, sugerând deopotrivă veşnicia şi perisabilitatea lumii la orice nivel; Ovidiu – în „Metamorfoze”, iar Eminescu – în „Luceafărul” şi „Memento Mori”. Cei doi se aseamănă şi prin felul cum li s-au încheiat carierele publice: Ovidiu a fost exilat la Tomis, Constanţa de astăzi, iar Eminescu a fost scos din funcţia de director al ziarului „Timpul” şi supus unui distrugător tratament cu mercur. Motivele îndepărtării, pentru amândoi, au fost politice, se pare. Dacă Eminescu era împotriva unui tratat care bloca unirea Transilvaniei cu Regatul României şi pe care Bucureştiul trebuia să-l semneze cu Austria şi Germania, Ovidiu a fost, se crede, victima Liviei, soţia împăratului Augustus, ridicată împotriva Iuliei, fiica împăratului, amatoare de petreceri tumultuoase la care ar fi participat şi poetul. Se mai crede că la mijloc ar putea fi vreo formulare critică a lui Ovidiu la adresa „dictatoarei” Livia, ce ar fi ajuns la urechile acesteia.
Biblioteca lui Ovidiu a rămas soţiei şi fiicei sale, la Roma, şi astfel continuarea cărţii „Fastele”, la care lucra, a fost ca şi blocată, poetul scriind vestitele cărţi „Epistole”, „Pontice” şi poezii în geto-dacă, după cum mărturiseşte, însă pierdute din nefericire. Ovidiu scrie că le-a citit strămoşilor noştri poezii şi că, la final, au înclinat capetele a preţuire. După moarte, barbarii i-au ridicat un mic monument. La arestarea şi închiderea la ospiciu, lui Eminescu i-a fost confiscată lada cu cărţi şi caiete de către Maiorescu şi, spune-se, astfel i-a fost tăiat firul continuităţii creatoare.

Pe lângă cvasiunicitatea acestui gen de abordare a unei tematici între oamenii de carte bistriţeni, Vasile Găurean a reuşit un text bogat ca informaţie, scris într-o limbă naturală, vorbită, deloc scrâşnită spre originalitate forţată, cum cred unii că se realizează „progresul” în cultură. O carte care, în zgomotul lumii noastre, sună ca o partitură Mozart, executată cu fineţe, ori un ca menuet, nobil, graţios.”

Victor  Ştir

Articol publicat în Ziarul „Mesagerul” Bistriţa-Năsăud

În data de joi, 7 august 2014

*

*

Bistrița,  joi, 14 august 2014  Jeniţa Naidin