Am primit imagini frumoase de la
Muzeul Lucian Blaga – Lancrăm, prin
bunăvoința muzeografei Mirela Lenica Sedean, și, m-am gândit să le fac cunoscute alături de cuvinte ce conțin afirmații
pline de înțelepciune scrise de
psihologul Carl Gustav Jung.
*
„Dacă vrem să schimbăm ceva la un copil, trebuie ca mai întâi să
examinăm acel lucru
şi să vedem dacă nu cumva e ceva pe care am putea mai bine să-l schimbăm
în noi înşine.”.
*
„Nimic nu are o influenţă mai puternică din punct de vedere psihologic
asupra mediului lor şi, în special, asupra copiilor lor, decât viaţa
netrăită a părinţilor.”
*
”Întâlnirea dintre două personalităţi este asemănătoare contactului dintre
două substanţe chimice: dacă există vreo reacţie, ambele se transformă.”.
*
„Dezvoltarea personalităţii este o asemenea fericire încât trebuie
plătită scump…
Ea înseamnă mai mult decât spaima de singurătate,
ea înseamnă şi fidelitate faţă de propria sa lege.
Personalitatea, realizare totală a deplinătăţii fiinţei noastre, e un ideal
de neatins.
Dar faptul că e de neatins nu impietează asupra unui ideal,
căci idealurile sunt doar călăuze şi niciodată ţeluri.”
*
„Puterile creative pot, la fel de uşor, să devină distructive.
Rămâne doar la latitudinea personalităţii morale dacă acestea vor fi
folosite pentru a face lucruri bune sau rele.
Şi dacă ea, personalitatea morală, lipseşte, niciun profesor
nu o poate furniza, nici nu-i poate lua locul.”
*
„Cel care se apără de nou, de străin, regresând spre trecut, este în
aceeaşi condiţie neurotică ca şi cel ce se identifică cu noul, fugind de
trecut.
Singura deosebire este că unul se înstrăinează de trecut, iar celălalt –
de viitor.
Amândoi fac, în principiu, acelaşi lucru:
îşi salvează îngustimea conştientului, în loc să lase conflictul
contradicţiilor să izbucnească, sfărâmând totul, spre a-şi construi apoi o
stare de conştientă de nivel mai înalt şi cu orizont mai larg.”.
*
„Viziunea îţi va deveni clară doar în momentul în care vei privi în
inima ta… Cine priveşte în afară, visează. Cine priveşte înăuntru, se
trezeşte.”
*
„Crearea unui lucru nou nu se face cu ajutorul raţiunii, ci prin jocul
instinctului, care acţionează dintr-o necesitate interioară.
Mintea creativă se joacă cu obiectele pe care le iubeşte.”.
*
„Corpul este partea materială, fizică, a fiinţei însufleţite, care
posedă impulsuri instinctive, animalice.
Sufletul, din punct de vedere psihologic, este un fel de personalitate
interioară, care posedă un complex delimitat de funcţii foarte clar determinate
în cadrul psihismului şi care conţine totalitatea proceselor conştiente şi
inconştiente.
Spiritul este principiul creator universal, sursă de energie şi
inteligenţă.
Cele trei planuri care alcătuiesc fiinţa umană:
corp, suflet şi spirit.”
*
„Unde stăpâneşte iubirea, nu există dorinţă de putere,
iar unde predomină puterea, lipseşte iubirea. Una o umbreşte pe
cealaltă.”
*
În continuare citez din
cartea:
„JUNG”,
scrisă de Anthony Stevens, apărută la Editura Humanitas, 1996,
în colecţia: Maeştri spirituali.
«Urmărind cu atenţie ce îi spuneau pacienţii, scria Jung,
…mi-am dat seama că ideile paranoide şi halucinaţiile conţin un germene
de sens.
În spatele psihozei se află o personalitate, istoricul unei vieţi, o
alcătuire de speranţe şi dorinţe.
Dacă nu le înţelegem, vina ne aparţine.
Am început apoi să pricep pentru prima oară că înăuntrul psihozei se
află disimulată o psihologie generală a personalităţii şi că ne confruntăm, şi
aici, cu străvechile conflicte umane.
Chiar dacă pacienţii pot părea mărginiţi şi apatici, sau complet
imbecilizaţi, în mintea lor se petrece ceva mai mult şi cu mai mult sens decât
ai impresia.
În străfundurile bolnavilor mentali nu descoperim nimic nou sau
necunoscut, ci întâlnim de fapt substratul propriei noastre naturi. […].
Lucrul acesta e încă şi mai adevărat în cazul nevrozei:
„Procesele psihice ale neuroticilor diferă prea puţin de ale
aşa-numiţilor oameni normali – căci cine oare e astăzi absolut sigur că nu este
la rândul lui neurotic?” . […].
Deşi învăţase la Burghölzli totul despre stabilirea unui diagnostic
psihiatric, Jung considera că procedeul nu are decât o utilitate limitată:
„Diagnosticele clinice sunt importante, pentru că oferă doctorului un
anumit sistem de orientare. Dar ele nu-l ajută pe pacient.
Crucială este povestea. Căci numai ea dezvăluie fundalul omenesc şi
suferinţa umană şi numai de aici încolo terapia doctorului începe să acţioneze”
[…].
Vechea abordare patologistă, care persistă în psihiatria generală până
în ziua de azi, descrie bolile mentale ca pe nişte entităţi distincte, fiecare
prezentând un tablou clinic specific şi bine determinat.
Jung considera acest lucru benefic până la un punct, având însă
dezavantajul de a proiecta în prim-plan toate trăsăturile neesenţiale ale
afecţiunii, în vreme ce disimulează tocmai aspectul esenţial anume
„faptul că boala în cauză este întotdeauna un fenomen profund individual”. […].
În termeni foarte generali, Jung credea că schizofrenia
(psihoza) şi isteria (nevroza) sunt nişte expresii-limită ale celor două tipuri
fundamentale de atitudine:
introversiunea extremă – având ca rezultat retragerea libidoului
din lumea exterioară şi canalizarea lui într-un univers absolut privat al
fanteziei şi imaginilor arhetipale –
şi extraversiunea extremă,
ducând,
prin pierderea simţului de integritate lăuntrică,
la o exagerată grijă pentru propria influenţă exercitată în
universul relaţiilor sociale.
Cu alte cuvinte, schizofrenicii trăiesc în inconştient, pe când istericii
trăiesc în persona(masca) proprie.
Văzute, aşadar, în contextul lor conceptual cel mai larg, atât
sănătatea, cât şi boala mentală sunt funcţii de echilibru sau dezechilibru
homeostatic între nevoile factorului individual şi cerinţele celui colectiv.
Oamenii ajung neurotici pentru că înlăuntrul lor s-au petrecut sciziuni,
iar procesele conştiente şi inconştiente nu mai funcţionează echilibrându-se
homeostatic.
Această „dezbinare cu inconştientul”
este
„sinonimă cu pierderea instinctului şi a rădăcinilor”.
Însă „dacă izbutim să ne dezvoltăm aşa cum trebuie acea funcţie pe
care am numit-o transcendentă, discordanţa încetează şi ne putem bucura de
latura benefică a inconştientului. Inconştientul ne oferă atunci toată acea
încurajare şi asistenţă pe care natura cea generoasă o poate revărsa asupra
omului”. […].
Este adevărat că Jung pune mereu accentul pe viaţa psihică lăuntrică a
omului, şi totuşi el nu ignoră importanţa adaptării la cerinţele sociale:
Astfel, din punct de vedere psihologic(nu clinic), putem împărţi
psihonevrozele în două grupe principale: una cuprinzând oamenii
„colectivi”, cu o individualitate puţin dezvoltată, cealaltă
cuprinzându-i pe „individualişti”, cu o adaptare de tip colectiv
atrofiată. În consecinţă, atitudinea terapeutică e diferită, căci este absolut
limpede că un individualist neurotic nu poate fi vindecat decât dacă îşi
recunoaşte omul colectiv lăuntric – aşadar necesitatea adaptării de tip
colectiv.”
* **
Cred că mereu ne este
de ajutor să citim fragmente din
scrierile marilor psihologi,
fiindcă știu că nu toți oamenii dispun de timpul meu, ca pensionară,
respectiv, să citească în întregime
cărți și să ofere semenilor câteva idei
ce sunt un sprijin sufletului omenesc.
Cu Iubire și Recunoștință,
Jeniţa Dodiță Naidin
Miercuri, 3 Aprilie 2024
Cu fața spre LUMINA
DIVINĂ
imagine de la Muzeul Lucian Blaga din Lancrăm, locul unde s-a născut Poetul
În cadrul documentării pe care o realizez cu privire la
scrierea unei cărți, mă voi referi azi doar la câteva date despre Nestor Șimon,
citându-l pe Dr. Adrian Onofreiu, de asemeni, voi
reproduce un fragment din postafața scrisă de
Dr. Mircea Gelu Buta la cartea:
”Nestor Șimon – Restituiri”, dar
și voi reda din cartea:
”Nestor Șimon 1915-2005….corespondență”
scrisoarea lui Basiliu Bașotă, în care vorbește
despre Sfinții Năsăudeni, dar și alte fragmente din corespondențele
lui Nestor Șimon.
Nestor Șimon s-a născut
6 ianuarie 1862 în Ragla și a decedat la 19 ianuarie 1915 la Năsăud.
***
Să
citim din ARGUMENTUL scris de Dr. Adrian Onofreiu la
cartea:
”Nestor
Șimon 1915-2005….corespondență”,
Editată de
SUPERGRAPH 2005
La pag
7 Dr. Adrian Onofreiu scrie:
”Teritoriul
situat în N-E Transilvaniei, în suprafață de 55,57 mile pătrate austriece
(1 milă pătrată austriacă =57,5 km
pătrați; rezultă că suprafața totală era
de 3195, 27 km pătrați, ceea ce reprezintă 66% din suprafața totală a
actualului județ Bistrița-Năsăud, de 5305km pătrați; Adrian Onofreiu, Toponimie și relații geografice în Districtul Năsăud, în ”Revista
Bistriței”, XVII, 2003, p. 331),
delimitat
de Munții Rodnei, Bârgăului și Călimani a constituit arealul geografic în care
s-a format și a evoluat un mod de organizare social-economică și militar
aparte. Aici s-a creat Regimentul II românesc de graniță, grupând 44 de comune
din văile Someșului, Ilvei, Șieului și Bârgaielor.
Evoluția
acestuia în perioada cât a existat (1762-1851) a indus la formarea unei
mentalități și conștiințe aparte,
definită ca mentalitatea grănicerească, care va marca profund și decisiv viața
populației de aici.
Intrând
în contact cu Europa, prin participarea la campaniile militare ale Imperiului
habsburgic, grănicerii vor
transmite experiența acumulată celor de
acasă. Faptele de arme creează
conștiința unei atitudini aparte și a superiorității atitudinale față de
alte zone ale imperiului. Pentru a transmite posterității faptele de vitejie
ale înaintașilor și a motiva drepturile dobândite aici s-a dezvoltat de
timpuriu interesul pentru scrierea istoriei.
Perioadei
contemporane cu evenimentele (…) îi
urmează interesul aparte al unor militari (…) sau al unor personalități de
frunte ale mișcării naționale românești
din Transilvania(…).
Deceniile
interbelice vor marca instituționalizarea cercetărilor în acest domeniu prin
articolele publicate în noua apariție de la Năsăud, Arhiva Someșană.(…). Prin tot ce au publicat aici,
principalii colaboratori Virgil
Șotropa, Iuliu Moisil și Iulian
Marțian își vor asuma rolul de pionierat
în rescrierea istoriei graniței
năsăudene. Ei sunt cei care vor crea și induce aceste trăsături și generațiile
viitoare, care se vor raporta permanent la publicația năsăudeană. Ea va deveni referință obligatorie pentru toți
cei care vor cerceta istoria zonei.
(…)
Cercetări
recente au valorificat în special materialul documentar inedit, păstrat în
fondurile arhivistice deținute de către Direcția județeană Bistrița-Năsăud a
Arhivelor Naționale (Poruncile Primăriei
Năsăud 1863-1867, studiu introductiv, text și note de Adrian
Născut
la 6 ianuarie 1862 în Ragla – localitate fostă grănicerească- pe Ulița cea Mare, din părinții George, de 40 de
ani și Florica de 31 de ani, (…), Nestor Șimon provine dintr-o familie cu mai
mulți copii. După absolvirea cu succes eminent a școlii triviale din Monor în anul 1875 urmează
cursurile Gimnaziullui Superior din
Năsăud, în perioada 1875-1883. Aici participă activ la ședințele societății de lectură a elevilor, Virtus
Romana Rediviva.
(Din
această perioadă datează și primele încercări de a întocmi studii privind
trecutul Transilvaniei, păstrate în
manuscris, dintre care amintim:
Starea
bisericii românești din Transilvania sub principii calvini și influențele calvinismului; Viața și
faptele lui Ioan Marian, vicar faraneu episcopesc gr-cat al
Rodnei din Districtul Năsăudului,
în A.N.B. Colecția Virgil
Șotropa.d.353).
(…)
Încă
din perioada studiilor universitare Nestor Șimon va întreprinde călătorii și va începe să
adune documente pentru a scrie istoria
graniței năsăudene. A fost stimulat de
personalități care i au fost în preajmă:
Colonelul
Storck, fostul secretar gubernial Ladislau Vaida, custodele de la Arhiva Muzeului
Ardelean, Szabo Kiraly, cât și de activitatea depusă în calitate de
secretar al societății studențești Iulia
din Cluj.
Potrivit
propriilor mărturisiri, perioada clujeană va fi fertilă pentru documentarea
despre trecutul Transilvaniei și a zonei
graniței năsăudene, prin cercetări
întreprinse la Muzeul Ardelean și Biblioteca Universitară din Cluj.
(…)
Adevărata
măsură a preocupărilor și implicării în
salvarea materialului documentar este dată
însă de corespondența purtată
în acest scop.
(…)
Fără
a se cantona într-un areal geografic restrâns, Nestor Șimon va coresponda și cu
personalități de frunte ale românilor transilvăneni: George Barițiu, Iosif
Șterca Șuluțiu, C. Diaconovich și redacțiile presei românești din Transilvania:
Gazeta
Transilvaniei, Tribuna, Telegraful Român.”.
***
În
data de 15 decembrie 2011 Dr. Mircea Gelu Buta a scris Postfața la cartea:
”Nestor
Șimon – Restituiri”, autor Dr. Adrian
Onofreiu, scriere din care reproduc un
fragment:
”Simpla
valorizare a memoriei și amintirilor exprimate în memorialistică sau istorie
orală și colectivă, cu expresie în mituri și narațiuni, nu reprezintă decât o
formă ”recurentă” de democratizare a cunoașterii istorice. (…). Am înțeles
aceasta cu ani în urmă, când regretatul Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu al
Clujului (Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului între anii
2006-2011), m-a rugat să-i caut în arhive un material convingător despre
Atanasie Todoran din Bichigiu. Dorea să
se convingă dacă memoria colectivă a transilvănenilor, în legătură cu acest martiraj,
poate fi dovedită prin documente de necontestat. M-am deplasat la Serviciul județean
Bistrița-Năsăud Bistrița al Arhivelor Naționale, unde, dacă mai era nevoie de o
dovadă în sprijinul ideii că nu natura ci cultura și erudiția rămân esențiale
pentru istorie, iată am aflat aici această probă de necontestat.
Convingerea mi s-a întărit după
ce am stat de vorbă și am început să-l
cunosc mai bine pe cercetătorul Adrian Onofreiu, harnic și meticulos
scormonitor al adevărului istoric, ascuns
uneori atât de bine sub colbul arhivelor.
După un răgaz de câteva zile, acesta mi-a trimis în copie inedită, datată
Cluj, 5 sept. 1887 și semnată Nestor Șimon, despre care am aflat că a
fost un erudit cercetător al istoriei acestui
ținut. Scrisoarea restituia valoarea mărturisitoare a jertfei lui
Atanasie Todoran, în condițiile în care majoritatea studiilor istorice au
accentuat doar importanța sa socială și politico-națională. În acest sens
Nestor Șimon scria printre
altele, că, ”am aflat cu siguranță cauza pentru care s-a opus Tănase Tudoran
contra militarizării. Adică el nu s-a opus militarizării, ci s-a opus
încercărilor de a se uni românii cu biserica Romei, deoarece pe atunci curgeau
luptele cele mai înverșunate și Curtea din Viena voia ca militarizând, totodată
să obțină uniunea”. (Nestor Șimon, Corespondență, volum îngrijit de Adrian Onofreiu, Ed.
Supergraph, Cluj-Napoca, 2005, p. 62.).
La
aflarea veștii, I.P.S. Bartolomeu radiind de bucurie s-a făcut auzit prin gura
psalmistului și a exclamat ”Minunat este
Dumnezeu întru sfinții Tăi”. (Psalmul 61, 36).
Epistola
lui Nestor Șimon a fost principalul
document care a stat la baza întocmirii referatului de canonizare a Sfinților
Martiri Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din
Zagra și Vasile din Telciu, cei care astăzi se numără printre sfinții pomeniți
de Biserica noastră și sunt preamăriți de Dumnezeu în ceruri, cinstindu-se prin
cântări și laudă în ziua de 12 a lunii noiembrie.
Am învățat cu această ocazie că
nici memoria, nici miturile, nici
povestirile din trecut nu pot fi transpuse direct în text, fără o analiză
critică și în lipsa unor documente de netăgăduit, lucru de altfel mărturisit și
de Nestor Șimon, într-o scrisoare către Baziliu Bașotă, jude regal în Alba-Iulia:
”Scopul
meu nu e de a păși repede cu istoria
pentru de-a astâmpăra curiozitatea unora
ori altora, ci de a desfășura toate pe bază de documente valide, ca așa,
generația ce va urma să aibă istoria și
nu povești din bătrâni”.
Mircea Gelu Buta, Prof. univ. dr. –
Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca
***
Reproduc
din cartea: ”Nestor Șimon 1915-2005….corespondență”,
Scrisoarea
lui Basiliu Bașotă
ce a fost principalul document care a stat la
baza întocmirii referatului de canonizare a Sfinților Martiri Năsăudeni
Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile
din Telciu, cei care astăzi se numără printre sfinții pomeniți de Biserica
noastră și sunt preamăriți de Dumnezeu în ceruri, cinstindu-se prin cântări și
laudă în ziua de 12 a lunii noiembrie, după cum a arătat Dr. Mircea Gelu Buta.
Să citim această scrisoare celebră, dar și din alte corespondențe
ale lui Nestor Șimon:
”12. Basiliu Bașotă, jude regal în
Alba-Iulia.
Mult onorate domnule
jude!
A
trecut deja un an de când nu am corespondat cu mult stimatul D-Ta. De atunci și până astăzi au trecut multe peste mine, și mai
bune și mai rele; dar ori între ce împrejurări am fost, mângâiere mi-am aflat
în lucrarea istoria foștilor grăniceri. Unii, care știu ce lucrez eu de multe
ori mă întreabă, când voi fi gata, alții de abia așteaptă ca să vadă istoria
scrisă, ei dar nu am aflat unul care să-mi promită ceva ajutor afară de mult
stimatul D-Ta. Am mai făcut o încercare
gazetară, ce a apărut în Gazeta, Tribuna și Telegraful Român, dar până astăzi ,
locotenentnu am căpătat nici un răspuns, nici chiar de la foștii grăniceri din
regimentul I.
În
această vară am mers la Năsăud și apoi până la Telciu, pe unde am petrecut o
lună de zile adunând documente. Mai mult am aflat de la bătrânul Petru Tanco,
locotenent în pensie. Între altele am aflat și un compus despre spesele făcute
cu ocazia înmormântării repausatului c.r. locotenent Atanasie Moț Dâmbul. Acest
conspect îl am și eu în original și pe care nu-l țin din ceva puncte de vedere
însemnate, decât pentru memoria repausatului.
De
cumva M.O. D-ta., ca înrudit cu
repausatul ai dori să ai acest conspect, ce se extinde pe vreo ½ coală, eu
bucuros îl voi trimite.
Rezultatul
cercetărilor mele de până acum e că, afară de mai multe sute de date
interesante am aflat cu siguranță cauza pentru care s-a opus Tănase Todoran contra militarizării. Adică el nu s-a opus militarizării, ci s-a
opus încercărilor de a se uni românii cu
biserica Romei, deoarece pe atunci curgeau luptele cele mai înverșunate
și Curtea din Viena voia ca militarizând totodată să obțină și unirea. Acestea le-am aflat în o istorie bisericească
scrisă de Petru Bodi, până astăzi încă netipărită și se află în manuscris la
muzeul din Cluj. Acea intenție apare apoi și în alte documente ce eu le-am
copiat de prin Archiv des Vereines fur Siebenbugen Landeskunde. Pe lângă
acestea, poate că a fost și aceea ce susține D-l. Barițiu la p. 66: ”De ce ne
jură că ne vom bate pe uscat și pe apă…”.
Aceasta o deduce precum eu din rezistența secuilor.
(…)
Despre
acestea am povestit cu d-l. Petru Tanco care a zis că eu am drept și sunt
drepte ce le-am aflat eu, căci el știe încă din istoria care s-a scris la
mandatul colonelului și pe care a
decopiat-o (a copiat-o) dânsul, dar s-a prăpădit în 1848; el își aduce
aminte cum că în acea istorie era scris că Todoran, pe când îl tăiau cu roata striga: ”Nu
vă dați unirii” (ș.a.). Așa dar
năsăudenii de două ori s-au opus unirii:
1
– unirii religioase cu biserica Romei;
2
– unirii politice în 1848.
Mai
departe am aflat că maiorul Leon Pop a fost tras în cercetare pentru ținuta
batalionului și de către ministerul din
Viena, despre care am la mână în copie întrebările ce i s-au pus, ce a răspuns
la 25 de întrebări, până acum nu știu. ( a se vedea pe larg Virgil Șotropa, Soarta maiorului Leon Pop, în
”Arhiva Someșană”, nr. 14/1931)
Afară
de acestea am mai dat de urma multor documente, unele foarte interesante,
unele, din punct de vedere militar, altele, de drept de posesiune și
proprietatea pământului împrocesuat pe Valea Rodnei. Scopul meu nu e de a păși
repede cu istoria pentru de a astâmpăra curiozitatea unora ori altora, ci, de a desfășura toate pe bază de
documente valide, ca așa, generația ce va urma să aibă istoria și nu povești
din bătrâni.
Tot
ce mă necăjește e că până ce voi pune riguroasele (examenele), nu prea mă apuc
de scris mult. Acum mă prepar pentru
rigurosul prim. Printre ele tot mai fac câte ceva.
Alta, ce e și mai mare e, că nu întâmpin ajutor
nici din partea acelora, care trăiesc din sudoarea foștilor grăniceri, adică profesorii și
inteligența din Năsăud, care în loc să
mă încurajeze-vezi doamne, ca pe un om
mai tânăr – din partea unora am întâmpinat disprețul cel mai
mare (s.a.)
Eu,
firesc, nu am vorbit cu dânșii, și, afară de unul, despre adunarea de documente ce ar fi bine să se
întreprindă acolo, formându-se un comitet spre acest scop…
(…)
La
alte națiuni astfel de întreprinderi le ajută guvernul, ori se îngrijesc
societăți formate spre acest scop, formează capitaluri și unde
trebuie plătit, drumuri, copieri, dau bani. Eu însă va trebui să pun din punga
mea; dar drumurile, timpul (nu pierdut), petrecut, etc…
Eu
am mai făcut o încercare în această
privință scriindu-i d-lui
Profesor Dr. C. Moisil și d-lui Vicar,
ca cu ocaziunea adunării comitetului fondurilor,
care e tocmai astăzo, să facă propunerea ca să se compună un comitet, să se formeze un fond și
să se pună în lucrare pentru a aduna din toate unghiurile documentele și
datele istorice de prin comune și
aiurea, deoarece sunt, chiar eu am aflat unul foarte interesant în comuna
Telciu.
(…)
Eu
îmi însemn mai multe întrebări la care să-mi răspunzi D-ta, nu în scris, ci
când voi veni eu la Alba-Iulia, îmi vei răspunde, până atunci rămân al D-tale,
Patriot
adevărat,
Nestor Șimon, jurist absolut.
Cluj,
5 septembrie 1887”.
***
”19.
Abrud,
6 ianuarie 1891.
Mult prețuite patriot!
Sunt bolnav mai de mult timp și nu am nici
puterea, nici voia (voința) a scormoni
prin scrisorile mele, ca să îți trimit tot ce ți-aș putea trimite, ba nici aceia nu sunt, nici
chiar dacă unele și altele ce aș avea de
trimis le-aș mai avea, că s-au prăpădit
mutându-mă în viață de atâtea ori.
Tot
ce am putut aduna 56 documente istorice și 1 manuscris al meu în cauza dreptului binelui românesc, când cu
înființarea districtului Năsăud,
Îți trimit ca să le folosești și apoi,
la timpul său să le dai cu alte documente ale
D-tale unui loc credibil spre
păstrare, căci eu până atunci nu voi mai fi.
Salutare
frățească, Basiliu Bașotă.
Ibidem,
f. 147”
…………
”20.
Prezentat în 9
ianuarie 1891.
Pe
corespondență.
Prea onoratului
Basiliu Bașotă, în Abrud.
Mult onorate
domnule avocat!
Răspund
cam târziu. Pachetul dimpreaună cu
toate documentele l am primit în 9
ianuarie 1891.
Vă
mulțumesc pentru interesul arătat.
Rezultatul îl voi comunica cu altă ocazie în vreo epistolă
Năsăud,
în 6 februarie 1891.
Al.
M.O. D-Tale, mult stimătoriu,
Nestor
Șimon.
Ibidem,
f, 148/verso”
”23.
Beșa
Pavel, învățător și catehet în
Borgo-Prund.
Onorate
domnule învățător,
În
27 Decembrie 1892 cu ocazia adunării grănicerești mi-ai promis cum că-mi vei
împărtăși un ziuar(Jurnal de campanie)
din anul 1848.
După
cum văd D-Ta, ai uitat despre acel
ziuar, deoarece până acum nu am primit nimic. De aceea Te rog ca să binevoiești
a mi-l trmite cu vreo ocazie sigură ori
prin poștă. Mai bine ar fi ca să-l trimiți prin un preot greco-catolic de pe
Bârgău, căci pe luna lui martie toți preoții
sunt convocați de vicar ca să se adune în Năsăud, în cauza alegerii de
mitropolit. De cumva vei mai fi având și alte date mi le trimite spre a le
vedea și a-mi decopia ce voi afla mai de
lipsă. Tocmai acum decopiez documentele primite de la domnul Iacob Onea, pe
care voiesc a i le reînapoia cu ocazia amintită.
Nu întrelas nici cu această ocazie de a accentua:
păstrați toate petecele de hârtie și le
adunați și asigurați(protejați)de unde numai le aflați, căci de multe ori un
petic de hârtie cuprinde mai multe decât altele dintr-o arhivă întreagă. (s.n.)
Am
mai scris în altă privință și fratelui Dan, dar până acum nu mi-a răspuns nimic, poate dânsul va lăsa
cu testament ca să-mi răspundă copii cei cu nume strălucite.
Primește
domnul meu expresia sinceră a deosebitei mele stime.
Năsăud,
în 28 februarie 1893, Nestor Șimon”
***
Doamne! Observ că Marele Om, Nestor Șimon avea atunci când a scris
această scrisoare către Basiliu Bașotă, jude regal în
Alba-Iulia, din care am spicuit
și citat mai sus, vârsta de 25 ani, 8 luni și o zi, dar avea o maturitate
admirabilă!
***
Merită să citească,
ce am cules mai sus
din operele amintite, toți oamenii, deoarece sunt cuvinte ce ne
ajută să ne hrănim spiritul.
Lunca le la râul Neajlov satul Izvoru. foto jnfoto j n
Știința ne spune:
Lumea este afectată de
observator, adică avem o putere în Univers,
astfel încât, prin
concentrarea puternică a conştiinţei noastre,
putem să creem realitatea din jur.
Pe ce rază nu ştim încă.
Oricum rezultatul depinde de puterea de concentrare şi de
durată.
Să citim câteva
fragmente dintr-un studiu care pe mine
m-a impresionat:
„… faptul, că inima umană generează cel mai puternic
câmp magnetic din corp, de aproximativ 5.000 de ori mai mare decât cel al
creierului, este un lucru temeinic demonstrat.
Acest câmp are o formă sferoidă, ce se întinde mult în
afara corpului fizic,
fiind măsurat pe distanţe de la 1,30 m până la
2,50 m de inima fizică.
[…]
Câmpul magnetic al inimii reacţionează la calitatea
emoţiei pe care o creăm în vieţile noastre…
Emoţiile pozitive ne echilibrează organismul în ceea ce
priveşte
procesele
hormonale, ritmul cardiac,
limpezimea
gândirii şi eficienţa în tot ceea ce facem”.
foto j n
Să gândim pozitiv, deci, să iubim necondiţionat, să avem
INIMA plină de Iubire,
să facem fapte bune şi,
mai ales, să Îl iubim pe
Dumnezeu, să iubim Universul, Infinitul.
Urmare a faptului că,
mă preocup demult să
îmi dezvolt o Conştiinţă universală,
sunt puternic îmbibată de Iubirea pentru Dumnezeu,
am Inima plină de Iubire sufletească și spirituală necondiționată
față de fiii mei
și față de toți oamenii,
am trăit acum 22 de
ani un fenomen pe care nu l-am uitat.
Fenomenul numit de mine Trezire sau Salt Spiritual nu îl pot
descrie în cuvinte!
Doar îl simt permanent în toată Fiinţa mea lăuntrică din
acel moment când, dintr-o dată, am ştiut că nu sunt corpul fizic,
ci, sunt Conştiinţa mea,
sunt un Spirit ce locuieşte în trupul meu fizic,
că sunt fiica Divinităţii, și că fac parte din Infinit, din TOT.
În acea zi, spontan, am luat la întâmplare din bibliotecă
lucrări din domeniul filozofiei, religiilor lumii și am deschis una din
cărți, iar în paginile ei am găsit scris lămuritor ceea ce tocmai simţisem, şi anume:
În trupul nostru, în fiecare celulă a sa, este Energia
Vieții, adică Sufletul.
Frumos s-a spus că Trupul de carne al omului
este Templu al Duhului Sfânt, al Spiritului Sfânt!
Pot spune că din acea zi, 19 Octombrie 2002,
a început un proces
conştient şi prezent fără întrerupere
al Cunoaşterii de sine a mea.
O amintire de sine aproape permanentă.
Trăiesc în trezvie, în luciditate, sunt mult mai atentă la mine însămi de atunci,
cât și la cei din jurul meu.
Fiecare dintre noi ştim că evoluţia spiritului este un
proces minunat,
este o apropiere, treaptă cu treaptă, de sacru,
fără o despărţire de
profan şi, de aceea,
este un proces
mai mult decât dificil și din care învățăm enorm.
Este mai dificil
pentru cei care suntem în Lume și nu plecăm din lume prin peşteri sau prin
mănăstiri!
Şi totuşi, Sfinţii care au plecat din lume
povestesc despre o viaţă și mai grea,
plină de privaţiuni, și totuși, ce au
scris ei despre ce au trăit,
a rămas peste veacuri şi milenii drept învăţături ce
le găsim în cărţi valoroase.
Este o întoarcere în noi înşine prin care găsim Adevărul.
În noi înşine este Dumnezeu, este puterea ce o avem.
Să nu uităm! Avem o adevărată măreție spirituală în interiorul
nostru!
Iubindu-L, amintindu-ne de El cât putem de des, simțim că Dumnezeu
a venit la noi.
Afirmaţia mea, a Spiritului meu la cei 72 de ani trăiţi în
corpul fizic,
pot să o argumentez oricând.
Aici sunt la Bistrița
În noi este o corespondenţă cu tot Universul, cu Forţa
invizibilă a Cosmosului!
În noi este Puterea Energiei Vindecătoare Universale.
Să credem și să o accesăm.
Fiind aici pe Pământ ajungem,
prin Suferință și Iubire necondiționată, să
transcendem materia,
să cunoaştem existenţa realităţilor transcendente şi,
vedem că este această cunoaştere un DAR al
Divinităţii pentru Om!
După fenomenul care mi-a traversat mie Fiinţa acum 22
de ani,
reuşesc să mă cunosc pe mine însămi din ce în ce mai bine,
și, constat că acesta
este un proces continuu, greu, dar folositor.
Mereu şi mereu mai descoperim ceva despre Sinele
nostru real.
Şi asta, după mine, înseamnă că mereu şi mereu Îl descoperim
pe Dumnezeu,
mereu descoperim că
Bunătatea este baza vieții.
Mereu ne dezvoltăm în a fi cât mai altruişti,
ne mărim
dorinţa să fim de folos și de a face tot ceea ce ne stă în putere.
Fiecare om să facă ceea ce poate în fiecare etapă a vieții
sale.
Prin cunoaşterea de Sine, a situației de viață pe care
o avem la un moment dat,
alegem cum să trăim şi,
vedem cum
simţim nevoia de a ne dezvolta calităţi pozitive
care duc la o
spiritualizare cât mai înaltă.
Sunt cu mintea la Dumnezeu și Îl iubesc din toată inima
Cine Îl iubește și Îl
simte pe Dumnezeu aproape,
reușește să
trăiască exact așa cum ne-a rămas scris de către un Mare Sfânt:
„Toate
darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe,
şi
numai la atâtea daruri ajungem,
prin
câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie.
Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni,
câtă
amărăciune putem bea
în
locul celor ce vrem să îi mângâiem.
Atât
de puternice vor fi mila şi adevărul în noi,
câtă
văpaie de ură înfruntăm bucuroşi
pentru
Dumnezeu şi pentru oameni.”
***
„Când vine Dumnezeu la tine
te dezlegi de toate,
atât de nedreptăţile tale cât şi de toată dreptatea ta.
foto: j.n.Eram la Târgoviște și am cumpărat stilou și călimară cu cerneală ca să scriu scrisori… j.n.
Spre Bucuria mea, tinerii scriu POEZIE
și este minunat!
Doresc
să cunoască preocuparea lor și alte Suflete,
cât mai multe Suflete care,
să își
despovăreze vindecător Ființa de Suferințe prin artă.
Am
primit aceste Poezii și mă grăbesc să le public pentru Dragii mei Cititori!
NEVROZA FIRULUI
DE IARBĂ
Din
memoria radăcinii uscate
Pământul
călcat
De
tălpi mult prea aspre
Vindecându-i
nevrozele toate
Cu-aduceri
aminte
Când
verzi, când albastre,
Împinge
spre scoarță
Sămânța
cu viață
Umplând
goluri gri
Cu
verde speranță…
Se
naște din nou,
Din
capricii și toane,
Anotimpul
obraznic
Care
mușcă din soare
Și
obligă din nou,
Fluturi
să zboare,
Gata
să-nvie, gata să moară,
Mereu
gata să soarbă
Pentru
prima și ultima oară
Nevroza
în verde, din firul de iarbă
Ema Laura C.
Munteanu
14 Martie 2024
Bistrița
La IZVORU. foto jn
*******
Umbra
cuvântului
Cuvinte profunde… ce promiteau libertate,
La prima vedere, părea că arătau cerul toate.
Dar din adâncuri negre, din suferințe uitate,
Lanțuri țâșniră și-ncet le-nfășură prin felurite șoapte.
Lanțul ce-n adânc altădată doar puțin părea că strângea,
Acum prinse putere, putere de stea.
Cuvântul luminos, ce-ar fi trebuit să-nvie,
A dezvelit cea de mult, uitată mânie.
În zbuciumul furtunii si a luptei dintre părți,
În timp ce libertatea-nsângerată strigă, ca ruptul unei cărți,
În mijlocul neliniștii, îngrozit privind,
Observ un fulg de nea…
uimit
cum prin aspre vânturi, acesta lin trecea.
Nemaiputând să înțeleg, cad și mă predau furtunii.
Înghițind toată furia, forțe noi se-nasc în mine,
Devin însăși furtuna, cu tot cu lanțul ce mă ține.
Sunt fulgul de nea, ce are propria furtună…
sunt
lanțul și lumina, prin cuvânt ce răsună.
Mircea VOIVOD
13/14 Martie
2024
Cluj-Napoca
******
foto j n
Cu toții suntem
influențați dintotdeauna,
dar în PREZENT, mai mult ca oricând,
de un mental colectiv încărcat de vibrații înalte
sau joase.
De aceea, a găsi modalități, precum tinerii
publicați mai sus, de a descărca influențele exterioare grele, este bine.
Filozoful roman Tacitus a făcut observația justă că:
”dorința de siguranță se împotrivește oricărei
întreprinderi nobile și mărețe”.
Citându-l, într-o carte a sa, E. Tolle adaugă un
adevăr la care achiesez:
Dacă nu acceptați nesiguranța, atunci ea se
transformă în frică. Dacă o acceptați fără rezerve, ea se transformă în
creativitate, însuflețire și vigilență.
Să nu uităm că facem parte din INTREG, care este
Cosmosul. Facem parte dintr-o rețea de
procese ”multidimensionale interconectate”.
Sunt de acord cu ce s-a spus:
”INTREGUL este format din existență și Ființă, manifestat și nemanifestat, lumea și
Dumnezeu.
Așadar, atunci când vă armonizați cu ÎNTREGUL,
deveniți o parte conștientă a interconectării dintre INTREG și
scopul său: apariția conștiinței în această lume.
Drept rezultat, vor avea loc mult mai frecvent
întâmplări care vă vor veni în ajutor din senin, întâlniri norocoase, coincidențe și evenimente
sincronice”.
Cu Iubire și Recunoștință,
Jeniţa Dodiță Naidin
Joi, 14 Martie 2024
Cu fața spre LUMINA
DIVINĂ
azalee j n foto j.n. sunt la Mănăstirea Sinaiatrandafiri simfonia foto j n
Sunt o cititoare veche, veche și totuși,
atât de tare m-a impresionat lectura cărții:
”TESTAMENTE din Districtul Năsăud (1861-1871)”,
Ediție de texte, studiu introductiv și note
Daniela Deteșan
Adrian
Onofreiu
Mircea
Prahase
Claudia
Septimia Sabău
Editura Argonaut
Cluj-Napoca, 2011,
încât,
am reținut câteva cuvinte pentru a le publica aici, pentru cititorii mei.
Deci,
vă invit să parcurgeți ce am spicuit din această operă, iar pe urmă, sigur, vor
fi unii dintre Dumneavoastră care veți căuta să aflați tot conținutul ei.
Domnul
Simion Retegan a scris Cuvântul înainte,
din
care am ales câteva fragmente:
”Dacă
mentalitatea este, cum se spune mereu, punctul nodal al foarte multor explicații istorice, atunci exprimarea
ultimei voințe a oamenilor la încheierea vieții
lor este, într-adevăr, cea mai sinceră dezvăluire a felului cum ei se
privesc pe ei înșiși, cum își privesc
familia, cum privesc lumea în ansamblul ei. Cu un cuvânt, o exprimare sintetică
a conștiinței lor sociale.
Cu atât mai mare este valoarea acestei
exprimări, fie ea chiar și numai orală. Atunci când ea vine din partea
lucrătorilor pământului, așa cum este cazul majorității copleșitoare a
celor 103 testamente cuprinse în acest volum.
Este
una din puținele ocazii când omul de rând, țăranul neștiutor de carte,
incapabil să lase după el ceva scris, apare în fața noastră desprins din masa
amorfă a comunităților sătești în care a trăit, ca persoană directă, pe deplin individualizată,
ne lasă să-i cunoaștem gândurile și
chiar să auzim frânturi ale graiului lui, pe care le recunoaștem ușor
printre stereotiliile notarilor care le transpun pe hârtie.
Nici nu ne imaginăm cît de multe spun
testamentele despre atitudinile mentale
ale oamenilor!
Impresionează, înainte de toate,
credința pe care ei o manifestă în momentul când își fac cunoscută voința
privind succesiunea patrimoniului, chiar și atunci când ea este declarată în
deplină stare de sănătate, ca o măsură de prevenție, asupra căreia se poate
reveni, cum se și întâmplă uneori. Iar atunci când ultima voință este exprimată,
”pe patul de moarte”, sau cum citim în alt act ”pe patul durerilor” ea pare să se confunde cu
însăși starea lor sufletească.
Divinitatea impregnează actele
testamentare de la un capăt la altul al lor. Ea este invocată în formula
introductivă ”În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh/ Spirit, în
formula, în general stereotipă, privind
despărțirea sufletului de trup, unul
destinat eternității, celălalt pământului ”din care s-a zidit”, dar este
foarte adesea prezentă în testarea propriu-zisă, în care biserica este ea
însăși beneficiară, fie a unor sume de bani în vederea oficierii unor slujbe
speciale sau cel puțin a pomenirii numelui, fie a unor bunuri, pentru ca
testatorul să fie socotit ca ctitor sau ”ctitoriță” a ei.
Când nu se fac asemenea danii, aflăm că bunurile asupra cărora se face dispunerea au fost
moștenite sau au fost agonisite cu
ajutorul ”bunului și înduratului Dumnezeu”, tot așa cum în încheierea actului
este nelipsită grija pentru înmormântarea creștinească, iar uneori apare
imprecația privind pedeapsa lui Dumnezeu și a oamenilor pentru cei care ar
schimba ceva din cele dispuse.
Impresionează, de asemenea, simțul de
dreptate al țăranului. Cu foarte puține excepții, părinții își împart egal
avutul între copiii lor, dând fiecăruia partea cuvenită, echilibrând întinderea
mai mare a unui pământ testat unuia dintre ei cu poziționarea și calitatea mai
bună a altui teren menit celuilalt frate, echilibrând valoric extravilanele cu
o grădină din vatra satului, echilibrând ceea ce unul primește în bunuri
nemișcătoare cu animalele date altuia. Ei nu știu nimic despre principiul
egalității între frați al dreptului roman și al codurilor moderne, ei fac așa
fiindcă așa știu că e bine și așa le
dictează inima. Astfel încât, în cele
mai multe cazuri, partea excedentară care revine băiatului sau fetei celei mai
mici cu care, de regulă, părinții convețuiesc va fi supusă și ea împărțirii
după moartea lor.
Survin
câteva situații când un frate sau o soră sunt excluși de la această
ultimă împărțire, dar excluderea lor
este motivată expres prin situația lor
materială mai bună decât a celorlalți și îndulcită, cum vedem în unul dintre
acte, de împărtășirea unei călduroase
binecuvântări părintești. Chiar și
atunci când mezinii sunt expres favorizați, părinții au grijă să stipuleze în
acte că le revine în schimb îndatorirea de a-i îngriji pe tot timpul
neputințelor lor și de a purta singuri
toate cheltuielile cu cele două înmormântări.
Este adevărat că foarte adesea fetele,
chiar dacă nu se mărită în alt sat, în afară de trusou, primesc doar
animale. Putem vedea aici o reminiscență
a vechii interdicții militare privind împărțirea ”moșiei” între copii, ne putem
gândi la prezervarea unui minim funciar vital impus de necesitățile economice,
poate fi vorba și despre reținerea firească a țăranului de a-și dărăburi cele
mai frumoase ”trupuri de pământ” ale sale, care au întotdeauna și o valoare
sentmentală, sunt o mândrie a familiei,
(…)
Deosebit de mișcătoare este apoi grija
pe care soții o arată pentru garantarea
siguranței materiale a soțiilor care rămân în viață după ei, în raport cu fiii
sau fiicele lor, precauția cu care ei
dispun asupra uzufructului pământului
familial atunci când sunt recăsătoriți, situație destul de frecventă, și, de
asemenea, preocuparea nedesmințită pentru achitarea tuturor datoriilor rămase
după ei până la ultimul creițar.
Știe, scrie cineva în diata lui,
că nu a rămas nimănui cu nimic dator cât a trăit, dar dacă totuși s-ar găsi
vreun om care să pretindă ceva, cere să fie satisfăcut. Un altul, rămas dator
bisericii satului cu 20 florini, lasă
drept gaj pentru ei un pământ, pus sub girul soției, dar dacă aceasta, scrie
actul ”se va purta rău ca și cum s-a purtat fiind eu în viață”, girul să-infie
luat și dat fratelui lui pentru ca
”maica biserică să fie asigurată.
Același înalt spirit al disciplinei
sociale, caracteristic acestei regiuni
foste militare, se regăsește și în grija cu care
testatorii cer ca fiii și fiicele lor, noii beneficiari ai pământurilor,
să se achite acurat în viitor de sarcinile curente care vor apăsa asupra lor: darea împăratului, darea comunală, lucrul de
folos obștesc. Am putea încadra
aici, cu o oarecare indulgență, și
preocuparea constantă a celor care
își exprimă ultima voință, cu certitudine oameni cu o personalitate
puternică, pentru ca înmormântarea lor să fie pe măsura vredniciei și averii pe care le-au avut, să
arate prestigiul social, capitalul
onorific de care s-au bucurat în viață și pe care doresc să-l
transmită familiei, odată cu bunurile lor materiale.
În afară de conținutul intrinsec al actelor, incomparabil mai bogat
decât s-a putut schița aici, ele reprezintă, luate laolaltă un
extraordinar monument de limbă populară, a cărei concentrare și savoare de
nedescris ne uimește și ne
încântă la tot pasul.
Iată, în concluzie, o colecție de izvoare istorice pentru care
editorii trebuie călduros felicitați, o colecție care spune
multe despre episodul
morții, dar spune încă și mai multe despre viața însăși, cu toate frământările și chiar
bucuriile ei.”
***
Acum citez din Notă asupra ediției:
”Testamentele publicate în acest volum au o importantă
valoare istorică. Ele oferă informații
inedite despre practica susscesorală, terminologia și toponimia moștenirii din
Districtul Năsăud, limbajul și atitudinea oamenilor în fața morții.
Pentru prima dată în peisajul
istoriografic transilvănean, volumul
reunește un număr de 103
testamente redactate între anii
1861 și 1871 de către locuitorii zonei, atât bărbați cât și femei.
Documentele au fost preluate din
dosarele de succesiune păstrate la Arhivele Naționale, Serviciul Județean Bistrița-Năsăud, în trei
fonduri:
Sedria Generală a Districtului Năsăud, Districtul Năsăud și Tribunalul Năsăud.
Metoda de lucru a constat în depistarea, selectarea,
ordonarea, transcrierea documentelor și inserarea notelor de subsol.
Tesamentele au fost redate integral, în conformitate cu varianta
originală, fiind păstrate toate
elementele componente din corpul textelor (datare, semne grafice, sublinieri,
adăugiri). Piesele au fost numerotate
cu cifre arabe și aranjate
cronologic, precizându-se la
începutul fiecăreia localitatea de
proveniență, dara elaborării și numele
testatorului, iar la sfârșit, fondul
arhivistic, numărul dosarului și
filele între care se păstrează originalele actelor de ultimă
voință.
Fără a denatura particularitățile fonetice și morfologice ale documentelor am
operat o serie de modificări conforme
cu regulile actuale de scriere
ale limbii române, urmărind să facilităm
lectura textelor. Astfel…
(…)
Deoarece
testamentele conțin o serie de arhaisme, expresii populare și
regionalisme semnificative pentru limbajul acelor timpuri,
așa-numitul ”grai
năsăudean”, acestea au fost păstrate în text, iar pentru explicarea lor am
inserat note de subsol în care
am clarificat sensurile și întrebuințarea cuvintelor.”
****
Mai departe, puteți citi câteva cuvinte din ”Studiu introductiv”, începând cu pag. 11:
”Puține sunt teritoriile din
Transilvania care să fi păstrat atât de bogate și diversificate mărturii ale existenței lor cu precădere din perioadele premodernă și modernă. Ținutul
fostului Regiment de graniță de
la Năsăud se înscrie în această tradiție prin multitudinea izvoarelor
și surselor conservate de-a lungul trecerii timpului. Au contribuit la aceasta consecințele militarilizării: contactul cu Europa, prin campaniile militare
la care
au participat locuitorii de aici, înrolați în ”miliția” de graniță și
experiența transmisă celor de
acasă; gradul mai înalt al instrucției, cel puțin la nivelul
elitelor, datorat cunoștințelor
dobândite în sistemul militar și
specificul aparte al loialității față de un regim care le-a
asigurat condiția esențială – aceea de
oameni liberi – în schimbul unei
multitudini de servituți
și obligații.
(…)
Dacă deschidem un dicționar, vom întâlni
următoarea definiție dată testamentului: ”act juridic ce cuprinde
dorințele cuiva după moarte…”
(…)
Acest document poate fi olograf, adică scris în
întregime, datat și semnat de testator
(etim.fr. olograph) sau autentic, adică testament întocmit
de către un funcționar de stat, cu formalitățile cerute de lege (etim. fr. authentique, lat. authenticus). Acesta din
urmă este cazul testamentelor publicate
în prezentul volum.
Scrisul istoriografic românesc s-a
orientat puțin asupra strategiilor patrimoniale manifestate la românii din
Transilvania în perioada modernă.
(…)
În Transilvania succesiunea testamentară
a fost reglementată de statul austriac. Baza legislației succesorale a
reprezentat-o codul civil austriac, introdus prin patenta 99 din 29 mai 1853.
(…)
Pe lângă
aspectele privind reglementarea modalităților de transmitere a averii,
testamentele publicate în acest volum reprezintă și o sursă deosebit de
importantă pentru studierea și înțelegerea atitudinilor în fața
morții, dar și a mentalităților religioase ale țăranilor năsăudeni
în deceniul șapte al secolului al XIX-lea. Dincolo de o aparentă stereotipizare a discursului testamentar,
tributară legislației și a
convențiilor sociale ale vremii, lectura în profunzime a
acestora ne oferă posibilitatea
descifrării ansamblului
complex de trăiri și sentimente
experimentate, deopotrivă de bărbați și de femei, în momentul critic al
conștientizări apropierii
morții. Și, astfel, descoperim că de
fapt, niciun testament nu seamănă cu
altul.”.
Acum, reproduc, ca exemplu, doar 2
Testamente
de la
începutul Capitolului TESTAMENTE dina ceastă carte unicat:
Pag. 53
”Bichigiu, 9 februarie 1861. Testamentul
Domniței George Nechita
Testament
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!
Convins
fiind cum că moartea la tot omul de bună samă va veni, însă ceasul
la aceasta neștiut este, m-am
socotit eu mai jos subscrisa,
încă fiind la minte sănătoasă și întreagă,
ca după moarte, să fie așezate următoarele:
Îmi
poftesc sufletul meu
Atotputernicului Dumnezeu, trupul
meu pământului dintru care s-a zidit, însă înmormântarea să se săvârșească precum se cuvine unui creștin
adevărat și cheltuielile la aceasta să se plătească din averea mea cea rămasă.
Îmi doresc averea mea cea mișcătoare și
nemișcătoare, adică moșia mea după cum sună coala măsurișului (coala cadastrală), casa,
grădina, precum și celelalte pământuri, toate la nepoata mea Floare, care se
căsătorește cu Gavril Ioan Vrâncean în casa sub nr. 69 și dânșii să fie
îndatorați a ne ține până la moarte.
Fiindcă
noi nu avem alți fii, decât o fată, anume Nastasia, căsătorită după Ioan Ștefan
în Năsăud, și luând de la dânșii mai sus numita nepoată încă din pruncia ei ca
pruncă de suflet, cu care mai de mulți ani în șir ne-am ajutat a ne ține bătrânețele noastre. Pentru aceea o împărtășesc
cu toată averea mea mișcătoare și
nemișcătoare.
După
moartea amândurora, pentru sufletele noastre să se facă câte 3 Sfinte Liturghii
și să se plătească din averea noastră.
Și
mai în urmă, închei cu voința noastră cea mai de pe urmă, prin apăsarea crucii
cu însuși mâna la numele meu.
Comunitatea Bichgiu, în 9 faur
1861. Domnița George Nechita X;
În fața noastră: Ioan Parasca, gavril Dolha, bătrâni jurați;
Basil Dolha, paroh. De nume subscriitor, Tănase Todoran,
învățător.
A.N.S.J.B.-N., fond Sedria Generală a
Districtului Năsăud, LXVIII/49, f.26.
***
Monor, 26 februarie 1861. Testamentul lui Toader Mălai
Testament
Fiindcă moartea nimănui nu-i cunoscută, pentru aceea, simțindu-mă
Slab și la neputință, pentru aceea din
voia mea cinstesc la fiul meu Grigore 100 florini, bună oară sumă ce a și
primit-o la mână când s-a
însurat.
La fata mea Palagia am dat o vacă cu o
vițică, care le-a și primit.
Fără după moarte, cinstesc casa lui
Pantilimon, fiul meu, și șura și grădina rămase, lui Grigore și la fata mea
Palagia.
După moartea mea rămasa moșie, la feciorii mei Pantelimon și Grigore
și fata să nu aibă parte la moșie.
Pantilimon are să mă ție până la moarte și toate odăile (adică de a sale căși)
să fie a lui Pantelimon.
Acestea să fie după moartea mea și le
cinstesc încă la pricepere, și fiul meu Pantelimon să mă și
comânde (Înmormântare, masa care se servește după îngropăciune; etim.
lat. pop. commendare; vezi Mircea
Prahase, Glosar Regional (județul
Bistrița-Năsăud), ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2010, p. 94.)
Din a sa avere și bun.
Monor, 26 februarie 1861, Toader Mălai, prin notar.
Vasile Șonuc, mărturie, jude.
A.N.S.J.B.-N.,
fond Tribunalul Năsăud, pachet III/1861,
f. 32.
***
Precizarea din carte:
”În acest cadru general considerăm că
materialul documentar, ce vede acum lumina tiparului, dedicat testamentelor, va
reprezenta un adevărat eveniment editorial.”, este un adevăr.
Personal,
sunt încântată de intuiția Domnului Dr. Adrian Onofreiu de a-mi recomanda și
împrumuta această carte, din care am aflat multe informații utile, în primul
rând, sufletului meu.
Recomand cu căldură volumul:
TESTAMENTE din Districtul Năsăud (1861-1871),
spre
îmbogățirea cunoștințelor noastre, despre
viața sufletească și economică a
oamenilor ce au viețuit din vechime pe aceste meleaguri transilvănene.
***
Astăzi, 9 Martie,
În Calendarul Creștin Ortodox scrie:
”Sf. 40 de Mucenici din Sevastia (Sâmbăta morților-Moșii de
iarnă)”
În anul 1971, fiind încadrată în muncă,
îmi cumpăram cărți pentru biblioteca personală și le numerotam. Cartea: FLOARE și GENUNE, scrisă de Panait Cerna, publicată
în anul 1968 la Editura pentru Literatură, am însemnat-o cu numărul 3.
Câtă Bucurie! Aveam trei cărți ale mele,
din salariul meu!
Opera, cuprinzând POEZII scrise de tânărul Poet Panait Cerna,
are mențiunea:
Ediție
îngrijită, prefață și tabel cronologic
de Valeriu Râpeanu.
Mai departe, citez fragmente din această amplă PREFAȚĂ, scrisă de marele nostru
scriitor Valeriu Râpeanu:
” Panait Cerna este
deopotrivă un poet și un caz al literaturii noastre.
(…)
A avut
șansa să apară într-un moment de criză literară și de acută absență a poeților intelectuali, într-un moment când
prin paginile revistelor circulau scriitori de mică cultură, când se
aștepta apariția unui nou Eminescu. A
avut șansa, de asemenea, să apară într-un moment cand se defineau curente și orientări noi,
ce-și căutau exponenți pentru
principiile estetice
afirmate. A avut șansa să atragă atenția nu numai prin ce
a dat, dar mai ales prin ceea ce ar fi putut da. De aceea, chiar și moartea sa prematură nu a
închis mai devreme un mormânt, ci a deschis un proces ce s-a perpetuat vreme
îndelungată. Reușitele și nereușitele operei sale, viața cu toate nefericirile și zigzagurele ei au fost folosite ca argumente împotriva unor șefi de școală și a adversarilor literari. Pentru
că numele lui s-a legat într-adevăr de personalitățile culturale cu cea mai mare influență în epocă, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Mihail
Dragomirescu, care au vrut ca Crena
să nu depindă decât de ei, l-au regretat atunci când i-au pierdut numele dintre acelea ale colaboratorilor și
i-au învinuit pe cei care l-au
răpit și l-au dus, după părerea lor,
spre moarte.
A fost socotit o victimă chiar și
de unii critici, cum a fost G. Călinescu, care îi negase orice însușiri și
căutase să spulbere un mit. Când s-au
împlinit șaptezeci și cinci de
la nașterea lui Cerna,
autorul Istoriei literaturii române avea să-i privească
viața sub semnul ”triumfului poeziei” și să-l considere o
victimă a concepțiilor lui Titu
Maiorescu despre poet.
Școala i-a perpetuat numele, alături de Iosif și Goga
înaintea lui Dimitrie Anghel.
(…)
Cerna
rămâne poetul citit, Anghel – poetul izolat.
(…)
Boala însă nu-l iartă, de aceea trimite
apeluri prietenilor și, cu toată firea lui optimistă, perspectivele încep
să devină din ce în ce mai sumbre…
(…)
În realitate Cerna nu se descuraja atât de ușor: cu o lună
înainte ceruse un post la Arhivele
Statului, dar nu reușise să-l obțină.
(…)
În primăvara lui 1905, se află internat într-un sanatoriu
din Sinaia.
(…)
Vreau să scriu numai când mi se umple
sufletul de lumină sau de lacrimi, vreau
să public numai când socot eu cu cale…
În aceste rânduri se revarsă
zbuciumul sufletului său, dorința sa de a scrie o poezie adânc
simțită, de a duce o viață
eliberată de orice constrângeri.”.
***
Panait Cerna
s-a născut la 25 sept 1881
și a trecut în Lumea cealaltă la data de 26 martie 1913.
Debut literar la 15 ani, 10 luni și 29
zile cu
poezia Trecut după Lenau, în revista Foaia interesantă, la 24
august 1897.
Prima variantă a genialei poezii ISUS a fost publicată in
mai 1901, când avea vârsta de doar 20 de
ani!
Citez prima strofă din cele 19 câte sunt :
”ISUS
Ai fost un om ș-ai pătimit ca dânsul…
Un Dumnezeu – cum te credeau părinții –
Plutește-n veci deasupra suferinții:
El nu ne poate înțelege plînsul.”
Pag. 3.
În continuare, citez
câteva versuri pe care le-am ales, din diferite poezii:
”ÎNSENINARE
Noi ne-am cuprins de-o flacără curată,
Ce niciodată n-are să apuie –
Și nu furăm norocul nimănuie,
Ci în iubire tânără, bogată,
Îmbrățișăm pământul, lumea toată…
(…)
… Puteri, ce puneți între noi hotare!
Amenințați, loviți, răniți mai tare!
C-un zâmbet în luminile privirii,
Cu milă și blândețe vă primim;
Nu tremurăm la gândul nimicirii,
Noi suntem mai puternici: noi iubim.”
Pag. 38-41
”ZILE
DE DURERE
Dreptate! Ochii plânși cer să te vadă,
De ce ne uiți? Nu mai trăiești, tu,
zînă?…
(…)
Dispară-o lume, tron de tron să ardă;
Dar nici o lacrimă să nu se piardă
Din plânsul și din sângele vărsat!”
Pag. 80.
” FLOARE
ȘI GENUNE
Alături de genuni răsai, o floare,
Și pari a fericirilor icoană…
Ce mână te-a sădit, încrezătoare,
Pe margini de prăpastie dușmană?
(…)
…Ci tu rămâi de-a pururi zâmbitoare,
Netulburată de-al genunei glas –
Sălbatecă și neștiută floare!
Surâsul tău în suflet mi-a rămas…”
Pag.92, 94
”TRECUT
(după Lenau)
În amurg, pe-ntinsa mare,
Soarele demult s-a stins;
Și lumina zilei moare
Ca ecoul unui plâns…”
Pag. 127
”LUI
LEO TOLSTOI
Dormi în mândra ta poiană, împăcat cu
Dumnezeu!
Odihnește printre umbre, idol sufletului meu…
Cum vegheai de blând la vatra inimii universale
Și-o rugai să nu se stingă!… Tolstoi, pace umbrei tale!
(…)
Omul e-o dumnezeire ce se caută pe sine,
Dar se vede împărțită și se crede că-i alt cine…
Căci în toți e-un singur suflet, dar
acela nu se vede –
Alții o să înțeleagă ce azi ochiul nu
mai crede.
Alții vor pricepe-odată, când s-o răzbuna furtuna,
Că acela ce răpune cu răpusul este una –
Și vor scrie-adânc în inimi, după
veacuri de mizerii,
Că-n iubire fără margini este marginea
durerii!…”.
Pag.157, 161.
***
”28 Martie 1913. Are loc la Leipzig înmormântarea lui Panait Cerna: ”… ne-am strâns toți românii în cimitirul central, la marginea orașului, în apropierea marelui monument al bătăliei popoarelor. Un fundal care nu se poate numi trist și tragic. Plouase. Bătea un vânt rece”, scrie doctorul Valeriu L. Bologa, martor al ulimelor zile ale poetului.
Martie- aprilie 1913. În revistele și
ziarele din țară apar articole închinate memoriei lui Panait Cerna semnate de Tudor Arghezi, Mihail
Dragomirescu și alți critici și scriitori. Demostene Botez publică poezia Lui Panait Cerna.
1915 În numărul din ianuarie-martie al
revistei Viața românească Garabet Ibrăileanu
publică studiul Cetind
ediția a doua a poeziilor lui Cerna.
1954—1966 Apar
cinci ediții din opera poetică a
lui Panait Cerna însumând un tiraj de
100.000 exemplare la care se adaugă
tirajul ediției de față (din 1968)”
”1963
martie-aprilie. Se comemorează
în întreaga țară cincizeci de ani de la moartea poetului. Apar
articole în presa literară:
Gazeta
literară, Contemporanul, Luceafărul.
Are loc un pelerinaj în satul poetului unde
este omagiată personalitatea și opera sa. Conferințe
despre Panait Cerna au loc și în alte
localități din Dobrogea. Muzeul
literaturii române deschide o expoziție
comemorativă. V.R.”.
În Vechiul Testament citim capodopera poetică numită:
”Cartea lui Iov”, iar în BIBLIA sau
SFÂNTA SCRIPTURĂ,
– Ediția jubliară a Sfântului Sinod, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București –
2001,
Versiune diortosită după Septuaginta,
redactată și adnotată de
BARTOLOMEU VALERIU
ANANIA,
Arhiepiscopul Clujului (atunci s.n.)
Sprijinit pe numeroase alte osteneli –,
întâlnim lămuritorul text: ”Introducere la Iov”, pag. 552.
Spicuim câteva cuvinte:
”În părțile Răsăritului a trăit cândva
bogatul, puternicul, neprihănitul și dreptul Iov, un adevărat principe al
ținutului Uz, regiune situată la hotarul dintre Idumeea și Arabia. (…)
În cele din urmă, Dumnezeu rupe tăcerea
și-i vorbește lui Iov din mijlocul
norului. Rostirea Sa e menită să-i aducă aminte omului de propria sa
fragilitate și nimicnicie în raport cu eternitatea și puterea Creatorului.
Folosind imagini strivitoare, ce se succedă ca o cascadă de fulgere, recurgând
deseori la un limbaj al ironiei divine și al verdictului fără replică, Dumnezeu trece prin fața ochilor
lui Iov o seamă de minuni ale creației,
precum alcătuirea lumii, splendoarea zorilor, nemărginirea mării și a
pământului, tainele lumii, măreția fenomenelor naturii, frumusețea cerului și a
constelațiilor, dar și rațiunile ascunse ce zac în comportamentul unor animale
ca antilopa(cerboaica), asinul sălbatic, struțul, calul dresat pentru război.
Copleșit, lui Iov nu-i mai rămâne decât
să-și ducă degetul la buze, dar
Atotputernicul îi mai pune în față două dintre făpturile Sale redutabile, Hipopotamul
și Leviatanul, înfățișate cu o mare încrengătură de amănunte, menite
să-i demonstreze omului că el, dacă nu are acces nici la cunoașterea creaturii,
cu atât mai puțin va avea acces la cunoașterea Creatorului. Iov se
resemnează; el recunoaște atotputernicia
discreționară a Dumnezeului său, pe Care mai înainte doar Îl auzise, dar pe
Care acum L-a și văzut. La rândul Său,
Dumnezeu îi mustră pe cei trei interlocutori ai lui Iov pentru
superficialitatea mărturiei lor și-l laudă pe erou pentru cutezanța de a-și fi
rostit adevărurile, chiar cu riscul, zicem noi, de a fi depășit hotarul atât de
subțire dintre revoltă și blasfemie. Ca
urmare, el va fi repus în drepturile sale
depline, va redeveni sănătos, își va redobândi averile și familia și va trăi
liniștit până la adânci bătrânețe. (…)
Așadar, nenorocirile lui Iov nu sunt
opera directă a lui Dumnezeu, ci doar
îngăduite de El, pentru ca prin ele să se demonstreze ceva, anume că devoțiunea omului față de Creatorul său,
chiar subțiată până la limita de jos,
poate fi expresia unei relații directe și dezinteresate, independentă de orice
factor contingent. (…)
Desigur, întrebarea esențială (și,
practic, unică) a cărții: Pentru ce trebuie să sufere omul nevinovat? Rămâne
fără răspuns. (…) Elihu, avansează
presupunerea că suferința va fi având și o funcție purificatoare. (…)
Acestea însă au fost descoperiri târzii,
pe care opera noastră le ignoră. Și poate că tocmai de aceea Cartea lui Iov,
prin extraordinarul ei autor, este și rămâne un poem al excelenței
literare: marea poezie e făcută să pună
întrebări, nu să dea răspunsuri.”.
Din cuprinsul Poemului IOV, vedem cum începe Capitolul 7,
intitulat: ”Răspunsul lui Iov” (continuare) pag.563:
”Au pe pământ nu-i viața ncercare pentru om?
și viața lui nu-i oare a tocmitului cu
ziua,
a slugii care n umbră se-ascunde de
stăpân,
a calfei cu simbrie în așteptarea
plății?
Așa și eu răbdat-am atâtea luni deșarte,
și nopți de suferință cumplită mi s au
dat.”.
foto: j.n.
***
În plin travaliu al evoluției sale spirituale, Omul își descarcă vindecător suferințele de orice
natură.
Am
constatat o asemenea descărcare
vindecătoare în Poemul: ”A da”, scris de un tânăr care se străduiește
să se susțină sufletește prin ceea ce crează, prin muncă și prin voința de a-și ajuta semenii.
Personal,
versurile scrise de acest tânăr m-au dus cu gândul la Iov din Vechiul
Testament.
Știm
că puterea de a crea ceva depinde în întregime de puterea spirituală. Oamenii care au cunoscut
succesul afirmă în destăinuirile lor că secretul a fost determinat de faptul că
tot timpul au avut puterea de a vedea o situație în totalitatea ei. Gândurile,
vizualizarea au precedat acțiunile ce le-au făcut. Mai simplu, au dobândit
totul cu sudoarea frunții. Acești oameni și-au format în mod conștient
propriile lor imagini mentale, printr-un proces interior de gândire care nu a
ținut cont de ce gândesc cei din exterior. Așa, prin exercițiu, imaginea
mentală creată a devenit tiparul energiei creatoare.
Am dat, deosebit de simplificat, exemplu
despre cum au procedat oamenii care au
reușit, deoarece eu funcționez astfel și gândesc așa cum doresc să fie
realitatea, îmi canalizez energia spre ceea ce doresc să realizez, nu spre ce
îmi lipsește.
Acum
vă invit să citim Poemul tânărului
despre care am amintit mai sus:
”A da
Căutând și căutând, ceva…
Un ecou ce în inimă cândva părea posibil, încă răsuna,
Mereu, mereu, voia să dea, însă pe furiș,
Pe sine-n tăcere, cu durere se-alunga.
Ecoul distant, tot mai fad acum se auzea.
Durerea separării ce-o simți,
După amintirea ecoului, acum furios azvârli.
Însă în loc sa zboare-n zare,
Acum pică-n prăpastia cea mare.
Când primea imbrățișare, încerca să dea mai tare.
Din prăpastia ce o simțea, sigur nimic n-ar fi vrut să dea.
Totuși ecoul adâncit, încă îl chema,
Însă datul, adâncea.
Acum o imbrățișare, ii părea de drept, luare.
Adâncul strâmtorit ce-acum striga,
Imbrățișarea doar mai tare asurzea.
Părea că dacă s-ar uita în jos,
Ecoul ce-l văzu în zare va fi pierdut, fără folos.
Simțea acum nevoia, nevoia pentru cineva,
Cu care liniștit pe margine să stea.
Adâncul ecou acum de nepătruns,
Poate cu cineva l-ar fi străpuns.
Cum mai mult se adâncea,
Ecoul atât de aproape, acum plutea,
Spre zare singur se-nălța.
Ochii-n lacrimi ridicând,
Văzu cum singur ecoul, tocmai el dădea.”.
Aerim IOV
28 Februarie, 2024
***
Eu doresc acestui tânăr, ce semnează
Poemul cu pseudonim, să meargă mai
departe în viață cu răbdarea lui Iov, cel ce a rămas, în condiții extrem de
grele, credincios lui Dumnezeu, și cu voința de a-și controla permanent
gândurile, și imaginile mentale din care se nasc gândurile.
Gândurile constructive au de la sine vitalitate, adică viață și atrag către
sine tot ceea ce îi este necesar omului pentru a-și duce la bun sfârșit
procesul de dezvoltare, de devenire.
Am avut privilegiul să citesc, în
manuscris, o mare parte din această carte a Doamnei Melania CUC, și, de
aceea, am motive puternice să o felicit
pentru că și-a dus la capăt munca, iar voluminoasa lucrare, 414 pagini, este acum în mâinile cititorilor.
Opera
PĂCATELE DOMNULUI ABELL, scrisă de Melania Cuc, a fost publicată la Editura Vatra Veche, Târgu-Mureș, 2023, iar, la
această carte importantă, Domnul Nicolae Băciuț a scris o amplă
Prefață intitulată: ”Istorie și conștiință”.
Pe parcursul lecturii, referitor la
personajul Catalina, am făcut conexiunea cu anumite evenimente din volumul autobiografic al Melaniei Cuc, realizat împreună cu
Menuț Maximinian, și anume: ”Cartea cu coperți de aer”, Editura Karuna,
Bistrița, 2012, și, astfel, am sesizat
unele asemănări între momente din viața acestui personaj și momente
din viața autoarei, asemănări sesizate
și de domnul Nicolae Băciuț care spune:
”Melania
Cuc știe să povestească, să creeze atmosferă și suspans narațiunii sale.
Implicarea
ei emoțională ne îndreptățește și să credem că Melania Cuc poate spune fără
rețineri: Catalina sunt eu!”
Dar, numai autoarea știe în ce procent sunt trăiri
personale, redate prin intermediul personajului
Catalina, și cât este imaginație, spre frumusețea acțiunii
romanului despre care vorbim.
Această
realizare a Melaniei Cuc, pe lângă numeroasele cărți de proză și poezie pe care
le-a publicat, ne arată un fenomen
fabulos, și anume, cum mintea este un
principiu creator, cum condițiile, mediul
exterior și toate experiențele vieții sunt rezultatul atitudinii noastre
mentale obișnuite sau predominante. Cunoaștem faptul că atitudinea mentală
depinde prin natura lucrurilor de gândurile noastre, de aceea secretul oricărei
puteri, al oricărei realizări este modul nostru de a gândi.
Este știut faptul că noi nu putem face
lucruri decât în măsura în care suntem, adică
trăim ceea ce facem, iar ceea ce suntem depinde de gândurile noastre.
Este clar faptul că autoarea a depus o
muncă susținută, fiind conștientă de puterea ce se află în interiorul ei.
Spuneam și în altă parte că există în
interiorul nostru o lume formată din gânduri, din emoții și din puteri, din
lumină, viață și frumusețe. Filozofi din vechime ne-au arătat toate acestea,
spunând că, deși este invizibilă pentru ochiul liber, forța acestei lumi este
copleșitoare și imensă.
Să nu uităm că lumea din interiorul
nostru este condusă de minte, deci noi o putem controla și o pune în slujba a
ceea ce dorim să realizăm.
Mai departe, spicuiesc din cuvintele
Domnului Nicolae Băciuț, care spune
despre scrisul Melaniei Cuc:
”Poezia și proza sa
au demonstrat mereu tinerețe, deschidere
spre înnoire.
A ținut într-o abilă intersectare realul
cu ficțiunea, explorând lumi imaginare și teritorii cucerite cu pasul. În acest roman, misiunea e
asumată de Catalina, nepoata țăranului ardelean Simon Erden, care vrea să
recupereze un destin și să-i facă dreptate, să clarifice ce e cu ”Păcatele domnului Abell”.
Melania Cuc este un autor de substanță,
ceea ce Romulus Guga numea scriitor total. Dar Melania Cuc nu e doar scriitor,
e și jurnalist cu state vechi și pictor original și … neliniștit.
Melania Cuc s-a înarmat iar pentru
noi explorări într-o istorie din care să restituie în registre proprii destine
și locuri.
(…)
”Păcatele
domnului Abell” sunt magnetul care adună ”pilitura” unei istorii, pentru a o pune într-o ordine a
realului, a adevărului:
”Caut
adevărul. Omenirea nu a învățat nimic
din Istorie” (pag.256)
(…)
Scriitura
e eliberată de orice constrângeri tehnice, își ia libertatea de schimbare de
registre, de macazuri ale timpului, ale locurilor.
Romanul
pendulează între labirinturile
trecutului și cele ale prezentului.
(…)
”Păcatele
Domnului Abell” sunt pentru Melania Cuc confirmarea harului său artistic,
completează raftul de carte despre istoria ființei neamului nostru cu un
document de mare valoare.”.
Iar acum, pe lângă spicuirile, de mai
sus, din Prefața Domnului Nicolae
Băciuț, țin să reproduc, în
întregime, cuvintele Poetului
Nicolae Grigore Mărășanu despre
volumul PĂCATELE DOMNULUI
ABELL, deoarece sunt edificatoare, incitante, pentru ca un cititor să se încumete să
citească 414 pagini:
”Captivant romanul scriitoarei Melania
Cuc. O cineramă de proporții : o saga de familie întinsă pe aproape un
secol. Spațiul acțiunii e divers, între și dincolo de hotare; întâmplările sunt dintr-un timp tragic:
războiul,
cedarea Ardealului, masacrele de la Odessa, luptele de la Cotul Donului,
prizonieratul din Siberia, anii de după război, până la controversata
pandemie.
Patru personaje emblematice traversează
acest purgatoriu:
Vasile
Erden, profesor, locotenent în armata română, Ioan Deleanu, țăran, soldat în
armata ungară, Grigore Erden, avocat, susținător al Astrei, și Abell Winzer,
alias Vieru, student ardelean, plecat cu bursă la Berlin, devenit ofițer SS,
implicat în evenimentele de la Odessa. Doi dintre eroi, Vasile Erden și Ioan Deleanu, trăiesc drama
sufletească a lui Apostol Bologa, din ”Pădurea spânzuraților”, a lui Rebreanu.
Povestea se insinuează, sporește și se
continuă dincolo de text, ca un ecou al unui tragic de surdină, copleșitor.”.
Dragi cititori, vă invit să aveți curaj
și să vă încumetați să citiți acest
roman al Melaniei Cuc, și să vă
imaginați scenele descrise, pentru ca să puneți mintea la treabă, ceea ce este
în beneficiul sănătății Dumneavoastră,
în comparație, cu tendința de a vedea
imagini de-a gata pe internet sau în filme.
Știm că, activitățile de a citi carte
tipărită și aceea de a citi și vizualiza
pe ecran sau telefon, nu se exclud, ci
se completează una pe alta.
Flori în locuința mea
***
foto: jenița naidin
Am primit cartea cu această delicată
Dedicație de la autoare,
aflându-mă, la început de Februarie
2024, în locuința sa din comuna TEACA,
județul Bistrița-Năsăud.
Cu Iubire și Recunoștință,
Jeniţa Dodiță Naidin
Luni, 19 Februarie 2024
Cu fața spre LUMINA DIVINĂ
fotografie pe care am făcut-o demult, dar, având o semnificație aparte, reprezentând ultimul trandafir al unei Toamne din viața mea, am ținut să o postez aici acum pentru cititorii mei.
”Cititorul dornic de a pătrunde
mai adânc în înțelegerea gândurilor unui scriitor
are datoria de a se pune pe sine
în împrejurările și situația în care se va fi
aflat autorul
în clipa când scria pasagiile mai însemnate ce
i-au izvorât din pană:
Astfel se va înfăptui o
împerechere în dreaptă cumpănă
a ideilor împărtășite de scriitor și de
cititorul său.”.
JONATHAN SWIFT
Știu, din experiența vieții mele, că
întotdeauna cercetătorii științifici cu vocație înnăscută, dar și dobândită, au o curiozitate ce nu-și
găsește astâmpăr, astfel încât depun o muncă asiduă pentru a-și duce la capăt
ce își propun.
Am constatat acest fenomen și pe
parcursul lecturii cărții:
DISTRICTUL NĂSĂUD(1861-1876), realizată
de cercetătorul științific dr. Adrian
Onofreiu, operă publicată de Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010, cu un Cuvânt
Înainte scris de dr. Simion Retegan.
Personal, am citit acest volum din
multiple motivații, dintre care amintesc doar una, și anume, dragostea mea din
adolescență pentru istorie. Faptul că
locuiesc acum în Transilvania, după ce am trăit primii 18 ani din viață în
Moldova, iar până nu demult în Sudul României, am simțit, prin lectura aceasta, Bucuria de a fi, În Prezent, pe
aceste meleaguri din zona
județului Bistrița-Năsăud despre care am
aflat, din această carte, lucruri neștiute, dar deosebit de importante.
În Cuvânt înainte, Dr. Simion Retegan
arată:
”În
mod surprinzător, oricât de mult s-a scris despre Năsăud și oricât de mari au
fost și sunt tentațiile pe care le suscită sfera politicului – guvernarea
oamenilor a fost considerată întotdeauna cea mai prestigioasă profesie, iar
uneori și cea mai lucrativă – existența sa ca unitate administrativă de sine
stătătoare între 1861-1876, nu s-a bucurat până acum de o cercetare frontală,
organică, cu o deschidere atotcuprinzătoare.
O cercetare care să urmărească
sistematic premisele, constituirea, componentele, funcționalitatea jurisdicției
pe tot parcursul celor două perioade distincte ale existenței sale:
cea trăită în ambianța benefică a Transilvaniei autonome și liberaliste de până la 1867 și cea desfășurată în atmosfera ostilă
a Ungariei dualiste, care o va suprima
la mai puțin de un deceniu de la instituirea sa.
(…)
Este
de la sine înțeles că un demers istoriografic de o asemenea anvergură comportă
un mare efort de documentare, prezentare și interpretare, în măsură să
valorifice quasitotalitatea informației istorice existente, extrem de disparată
și inegală valoric, deopotrivă
materialul statistic ca și cel narativ, sursele inedite ca și cele edite,
informația marilor fonduri arhivistice ale zonelor centrale, laice și
bisericești, ca și cea a micilor depozite zonale și locale, pe cea păstrată în țară
ca și pe cea aflată în străinătate. Cu un cuvânt, un impresionant volum de muncă!
(…)
Este
meritul autorului acestei lucrări, cunoscător al tuturor acestor depozite, de a
fi regăsit și reconstituit, atât cât s-a putut și, desigur, numai la modul virtual,
liniamentele generale ale fondului arhivistic inițial districtual, în funcție
de care și-a întocmit cartea.”.
Mai sus, am spicuit din ampla prezentare
a cărții pe care a făcut-o istoricul Simion Retegan, în CUVÂNT
ÎNAINTE fără de care, eu, ca cititoare neavizată, m-aș fi descurcat
mai greu să parcurg această operă
deosebit de importantă și de grea de informații și de sens.
În încheiere,
istoricul Simion Retegan a spus:
”Privită
în ansamblul ei, lucrarea de față, care
triază, descrie, analizează, sintetizeză un impresionant volum de
informație arhivistică, se constituie într-o monografie temeinică, de o certă
originalitate și valoare științifică, lărgind foarte mult sfera cunoașterii
istorice privind evoluția societății românești din Transilvania la mijlocul
secolului al XIX-lea.
Autorul volumului DISTRICTUL
NĂSĂUD(1861-1876) ne spune, printre
altele, în Introducere:
”Partea
din teritoriul actual al județului Bistrița-Năsăud, delimitată de văile
Someșului, Ilvei, Bistriței, Șieului și de munții Rodnei, Bârgăului și
Călimani, a avut o evoluție cu totul aparte în decursul istoriei. Bazată pe
statutul majorității populației, acela de oameni liberi, sau, pentru zona
văilor Bârgăului și a Șieului, de relații speciale de servitute, traiectul acesteia
a evoluat, încă din evul mediu, pe coordonate esențial diferite, față de restul
Transilvaniei.
O dată cu instituirea regimului
militar în 1763, aici s-au creat relații politice, sociale, economice și
juridice aparte, care au determinat și evoluția în viitor.
(…)
Generațiile care au servit sistemul
militar al monarhiei au pus amprenta pentru viitor, unei conștiințe și
atitudini aparte, în care rolul central era acela de parteneri de dialog ai
Vienei. Sub stindardul acesteia, ”grănicerii”
năsăudeni au transmis urmașilor, o mentalitate aparte.
Definită în trăsăturile ei generale
prin raportarea la obligații și drepturi,
mentalitatea grănicerească a indus populației zonei conștiința
apartenenței la un sistem bazat pe relația biunivoc acceptabilă, atât de către cei care prezentau oferta, cât și de beneficiarii ei.
(…)
Deși recunoscut și oficializat prin
autoritatea monarhului, Districtul Năsăud a devenit
subiect de drept public pentru o perioadă scurtă de timp, dar marcată de
realizări ale căror consecințe au fost benefice pentru multe din generațiile
care au urmat. Perioada de existență
oficială a noii forme administrativ politice, 1861-1876, a consemnat permanenta
străduință a acestei entități, pentru dezvoltarea pe linia deschisă de sistemul
benefic al graniței militare.”.
Iată o carte plină de informații utile, o
carte grea, o carte document. La
finalul lecturii, m-am gândit la posibilitatea că autorul și-a luat măsura de siguranță de a se
aștepta la lucruri greu de cercetat, ca
apoi munca să i se pară mai ușoară și, astfel, a dus la bun sfârșit ceea ce și-a propus,
rezultatul fiind unul benefic pentru
Știință.
Până la urmă, dacă spunem că viața se
împarte între ceea ce a fost, ceea ce este și ceea ce va fi, vedem cum această
lucrare vorbește despre o perioadă istorică ce nu se mai poate schimba prin
nici o putere.
Am
simțit pe tot parcursul lecturii, că această operă a fost scrisă cu mintea și
cu inima îndreptate spre aceste ținuturi românești, și a reconstituit condițiile psihologice și materiale ale vieții oamenilor
din acel loc și timp al Districtului Năsăud prin investigații profunde.
Vedem din aceast volum, cum ființa umană are înțelepciune, gândire, prevedere, hărnicie, faptul că omul își asumă în mod conștient anumite acțiuni, care sunt cu totul deosebite de ale altor viețuitoare ce trăiesc pe Planeta Pământ.
În încheiere, cu mențiunea că autorul, dr. Adrian Onofreiu
este absolvent al Universității
”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filozofie, recomand
cartea: DISTRICTUL NĂSĂUD(1861-1876)
tuturor românilor și nu numai.
